45.
EVLIYA CELEBI
Spre dimneaţă cei trei ajunseră la o răscruce. Drumul din dreapta o lua şerpuit spre soare-apune, iar cel din stînga se afunda în nisipul roşietic al pustiei Wadi Rum. Etiopianul se opri şi adulmecă aerul murmurînd:
"Dinspre soare-apune simt miros de apă. Cînd vîntul bate dinspre deşert trebuie să o iei spre soare-apune ca să fugi din calea vipiei şi-a uscăciunii!"
Celebi îi ascultă sfatul şi-şi îmboldi cămila spre dreapta. Merseră cale de trei ceasuri lungi şi ajunseră la apa Iordanului. Nu se zărea urmă de pod sau vreun vad, iar rîul curgea învolburat căci în ajun plouase din belşug în munţi. Priponiră dobitoacele de povară şi se apropiară de albie, căutînd o cale s-o treacă.
"O plută de-ncropim ne paşte primejdia înecului, căci n-avem tustrei destulă putere s-o cîrmim în curentul acesta năprasnic!" zise Celebi.
"N-avem nici toiagul lui Moise să despărţim apele!" mormăi Melekitul.
Nicolas zîmbi, căci în mintea sa crudă se înfiripă un gînd isteţ:
"Stăpîne, oştenii lui Alexandru Macedon dar şi trămoşii mei normanzi treceau apele năvalnice slujindu-se de burdufuri din piele umflate!"
"Un burduf destul de mare să ne ţină pe toţi trei deasupra apei... de unde?"
Cămila de culoarea sării scoase un răget puternic şi se apropie curioasă de mal. Celebi tresări şi o privi cu luare aminte, apoi scoase hangerul de la cingătoare şi-i şopti cuprins de tristeţe:
"Biata mea Abyad vreme de douăzeci de ani am călătorit împreună dar, acum, a sosit clipa să ne despărţim!"
Trase dîrlogii iar animalul îngenunche supus oferindu-şi grumazul tăişului. Muri greu, sîngele scurgîndu-i-se anevoie, negru şi gros, ca o miere întunecată, din trup. După ce îşi dădu duhul jupuiră repede pielea groasă căci dacă leşul s-ar fi răcit strădania ar fi fost zadarnică. Melekitul o cusu cu îndemînare folosind smocuri de păr răsucite şi încropi un burduf mare, apoi îl umflă cu ajutorul unei tije de trestie ruptă din păpuriş.
"Doamne fie-ţi milă de sufletul nostru nepieritor, apără-ne şi ajută-ne s-ajungem teferi la mal!" zise făcîndu-şi de trei ori semnul crucii. LeCendrier îl ajută să tragă pluta de piele pînă la apă, apoi se întoarse spre Celebi:
"Suntem gata, stăpîne!"
În mijlocul puhoiului se înălţa o piatră mare şi-ascuţită, veghind ca o sentinelă peste unde. Elijah luă o frînghie zdravănă, îi legă un capăt de burduf, iar din celălalt făcu un laţ şi-l azvîrli cu îndemînare priponindu-l de stei. Se prinseră tustrei de pielea umflată a cămilei şi intrară în rîu. Valurile îi loviră în piept, udîndu-i pînă la piele, apele învolburate îi smuciră în dreapta şi-n stînga dar trăgînd cu toate puterile de pripon ajunseră în mijlocul Iordanului. Ţărmul opus era lin, nepovîrnit, aşa că, după ce azvîrliră laţul în jurul unui trunchi de copac, zvîcniră din mîini şi picioare plutind lesnicios pînă ajunseră la ţărm.
Aprinseră un foc ca să-şi zvînte veşmintele şi în vreme ce aşteptau să se usuce, tînărul frînc îi spuse lui Celebi:
"Preaînţeleptul meu stăpîn, acum dacă m-ai luat sub oblăduirea ta îngăduindu-mi să te însoţesc, aş vrea să-ţi istorisesc un vis în care aievea am trăit şi care-i tare lămuritor pentru călătoria ce ne-aşteaptă!"
Deşi îi aştepta un drum lung şi anevoios, Călătorul îi făcu semn să vorbească, iar tînărul povesti aşa:
POVESTEA CRUCIADEI COPIIILOR
Se făcea că aveam doisprezece ani şi mă aflam în satul Châteaudun venit acolo, împreună cu alţi băieţi de vîrsta mea, să-l ascult pe un ciobănaş, pe numele său Etienne de Cloyes, care spunea că-L văzuse pe Domnul nostru Iisus, iar El îi poruncise să adune toţi copiii fără prihană, fete şi băieţi din regat şi să se pună în fruntea lor spre Ţara Sfîntă. Eu m-am mirat şi l-am întrebat:
"Cum putem, noi, nişte copii fără putere şi fără nicio avere, să ajungem acolo, peste mări şi ţări, cînd atîtea primejdii ne stau în cale?"
Iar acel Etienne din Cloyes mi-a răspuns:
"Domnul a spus că noi, copiii săraci suntem poporul Lui ales şi pe umerii noştri cade misia să eliberăm sfînta cetate a Ierusalimului de sub robia păgînilor!"
Astea fiind zise l-am urmat împreună cu alţii ce se aflau acolo pînă în Saint Denis unde într-a treia zi după Crăciun s-au strîns mai bine de treizeci de mii de copii, fete şi băieţi. Ne-am cusut pe veşminte semnul sfînt al crucii şi zicînd că suntem oastea lui Hristos am pornit la drum în frunte cu ciobănaşul Etienne. Arme n-aveam dar purtam făclii şi prapurii sfînţiţi în catedrală. Egumenii din abaţii şi seniorii cu moşii întinse au încercat să ne abată din drum dar nu au izbutit, noi ne urmam calea spre Genova ca să ne suim pe corăbii. Şi ori de cîte ori dădeam de greu şi-l întrebam pe căpitanul nostru dacă n-am rătăcit cumva calea ori de n-am greşit ţinta, el ne zicea:
"N-aţi văzut că păsările cerului şi broaştele şi peştii din apă se îndreaptă odată cu noi, spre răsărit? N-aveţi teamă fiindcă vom ajunge la ţărmul mării, iar dacă corăbierii nu se vor învoi să ne ducă în Palestina, Domnul nostru Iisus va despărţi apele mării ca să putem ajunge acolo!"
Pe unde treceam plugarii şi oierii ne dădeam merinde însă cei avuţi priveau cu scîrbă cetele noastre căci ne-nfăţişam privirilor lor, tare zdrenţuiţi, flămînzi şi murdari. Mulţi au murit pe drum de boli sau de sfîrşeală, alţii s-au rătăcit însă, după trei luni de mers, am ajuns în oraşul Genova. Adunasem din milostenii cam treizeci de talanţi de argint şi socoteam că ne vor ajunge pentru plata corăbiilor dar genovezii cei lacomi ne-au cerut de zece ori pe-atît. Etienne a zis să plecăm spre Roma ca să-i cerem ajutor sfîntului părinte, iar noi, cîţi rămăsesem cam o mie am pornit într-acolo. Papa Inocenţiu ne-a primit certîndu-ne cu asprime:
"Ceea ce vreţi voi, copii fără minte, e-o nerozie şi-o mare nesăbuinţă! Întoarceţi-vă degrabă la casele vostre şi veniţi la mine cînd veţi creşte destul ca să puteţi ţine o armă în mîini, căci păgînii nu pot fi biruiţi prin inocenţă şi vorbe sfinte!"
Ne-am sfătuit ce-i de făcut iar eu, cu mintea mea necoaptă, m-am găsit să zic:
"Dacă pe corăbii nu ne putem urca, din banii pe care-i avem să cumpărăm securi, fierăstraie şi scule de rindeluit şi să durăm un pod de aici pînă-n Ţara Sfîntă!"
Etienne m-a îmbrăţişat strigînd bucuros:
"Adevărat spune fratele nostru, să ne punem pe treabă, căci Domnul Iisus ne va călăuzi!"
Şi-atunci am mărşăluit prin păduri şi-am început să tăiem cei mai falnici stejari care se găseau acolo. Tîrgoveţii se fereau din calea noastră căci ajunsesem să semănăm cu o ceată de tîlhari, iar paznicii ne goneau ori de cîte ori vroiam să intrăm în vreun oraş. Am muncit mult în pădure, dar fără spor şi degeaba ne-am străduit căci oricîţi buşteni tăiam nu ne hotăram unde să aşezăm capetele podului. Într-o seară pe cînd stăteam lîngă foc, un băieţaş pe numele său Jehan din Troyes a spus:
"În noaptea asta să nu dormiţi, se va petrece o minune căci am văzut în miezul unei buturugi semnul sfînt al crucii!"
Ne-am pus pe vegheat dar, rînd pe rînd, au adormit toţi în afară de mine care aşteptam să-l văd pe Iisus şi mare noroc am avut. O ceată de ostaşi condusă de unul zis Anselmo Sbocatto din Spoleto ne-a înconjurat şi vrînd să ne înspăimînte au dat foc grămezii de buşteni adunate. Flăcările au cuprins pădurea şi aproape toţi cruciaţii copii cîţi se aflau acolo au murit, arşi în pojarul acela uriaş sau înecaţi cu fum, iar restul s-au împrăştiat care-ncotro. Eu am scăpat ca prin minune fugind tot către soare-răsare, spre Palestina. O vreme am rătăcit prin păduri, căutînd drumul spre casă. În mintea mea podul de lemn peste mare se făcusem fum dar eu prin fum şi cenuşă spre Ierusalim mărşăluiam neînfricat, sufletele inocente ale bieţilor mei tovarăşi morţi în foc, erau pilonii acelei punţi miraculoase. Într-o dimineaţă ieşind de sub un pod de piatră sub care înnoptasem m-a lovit în frunte un bănuţ de argint. Am ridicat ochii şi-am văzut o femeie tînără şi frumoasă, îmbrăcată într-o mantie albastră din mătase. Soarele îi aşternea raze jucăuşe în jurul frunţii, iar vălul de pe capul ei lucea ca argintul. Am căzut în genunchi şi-am strigat:
"Sfîntă Fecioară născătoare de Dumnezeu, fie-ţi milă de sufletul meu şi călăuzeşte-mă!"
Femeia a rîs zicînd:
"Numele meu e Giudita şi nu-s fecioară, ci femeie măritată. Hai, ieşi din ascunzătoare şi vino cu mine, căci te caută soldaţii ca să te lege în lanţuri şi să te arunce în temniţă pentru stricăciunile care le-ai făcut!"
Am mers cu acea femeie la casa ei, unde mi-a dat veşminte curate căci ale mele atîrnau în zdrenţe şi m-a ospătat.
"Ajută-mă să ajung în Palestina, am implorat-o eu, şi-am să înalţ rugăciuni fierbinţi în fiecare seară pentru sufletul tău nepieritor!"
Ea mi-a dat bani de drum şi m-am alăturat unei cete de negustori care mergea spre Napoli. Părea că norocul este de partea mea dar n-a fost aşa, căci alta mi-era ursita. Mi-am plătit loc pe o corabie dar în dreptul insulei Lampedusa ne-a ajuns o felucă plină cu tîlhari mauri înarmaţi pînă-n dinţi. Ca să scape, căpitanul le-a dat toţi banii celor care călătoreau, dar căpetenia piraţilor vroia şi-un rob pe deasupra şi-atunci, fiindcă eram singurul fără familie, m-a trimis pe mine plocon. Văzînd că piraţii nu-mi fac niciun rău am prins curaj şi le-am spus:
"Îndreptaţi corabia spre răsărit, căci în regatul Cerului ne-aşteaptă fericirea şi izbăvirea!"
Piraţii s-au prăpădit de rîs:
"Ba dimpotrivă, o cîrmim spre soare-apune, căci în tîrgul de robi din Alger ne-aşteaptă fericirea şi bogăţia!"
Auzind ce soartă mă păştea am sărit peste bordul felucii, iar ei, crezînd că m-am înecat şi-au văzut de treaba lor ticăloasă. Mare minune că nu mi-am găsit moartea în valuri căci nu ştiam să înot dar ceasul bun şi mila Celui de Sus m-au scos la liman. Nu încetam să mă mir că eram teafăr şi-am căutat să aflu unde mă aflam, căci ostrovul pe care păşeam părea unul mic şi stîncos, departe de calea corăbiilor. Vreme de trei luni încheiate am stat acolo bînd roua de pe pietre şi hrănindu-mă numai cu melci şi scoici pe care le desprindeam de pe stînci pînă într-o noapte cînd mi s-a arătat în vis sfîntul celui care îi port numele, patron al copiilor şi-al năierilor. Şi mi-a spus sfîntul Nicolae aşa:
"Eu n-am putut scăpa de furia turcilor deşi Dumnezeu, în marea Sa milă mi-a scos dinainte o limbă de pămînt, dar tu, copil nefericit poţi scăpa de ursita ta aruncîndu-te iarăşi în apă şi înotînd spre capul Kaliacra!"
Cînd m-am deşteptat din vis în jurul meu se afla numai uscat şi m-am văzut că mă aflam sub un cort negru împreună cu un derviş chior şi tare ursuz. M-am aruncat la picioarele lui mulţumindu-i fierbinte că mă scăpase de înec, însă el s-a burzuluit:
"Nu ştiu prin visul cui ai înotat pînă-acum, dar eşti robul meu fiindcă te-am cumpărat c-o sută de piaştri în tîrgul de robi din Yessir!"
Nu l-am crezut căci pe buze şi limbă aveam gust de apă sărată, iar în păr nisip şi melcişori de mare, dar din ziua aceea am căzut sub puterea vrăjilor lui şi în multe răutăţi l-am urmat. Şi-am trăit ca unul cu două suflete aflate într-un trup: primul vroia să mă întorc acasă, în locurile mele de baştină, al doilea să alerg spre Ierusalim. Acum, c-am scăpat şi mă aflu la un pas de regatul Cerului îmi încredinţez, effendiy Celebi, cu totul, domniei tale!"
Sfîrşindu-şi tînărul frînc povestea, porniră la drum pe jos, căci animalele de povară nu mai aveau, peste o întindere de pămînt pustie şi presărată cu bolovani negri şi ascuţiţi. Păşiră peste ea dar după trei ceasuri de mers încălţările li se făcură ferfeniţă, iar tălpile începură să le sîngereze.
"Ce bine ar fi fost să păstrăm o bucată din pielea sărmanei Abyad ca să ne croim sandale din ea!" suspină Evliya oprindu-se.
Melekitul a cărui tălpi îngroşate erau mai obişnuite cu mersul pe jos alergă însă spre un stîlp care se înălţa în mijlocul unui mărăciniş strigînd cuprins de veselie:
"Acesta e locul izbăvirii căci adesea l-am visat!"
Cînd se apropiară Celebi şi tînărul frînc văzură o coloană mare din marmură grecească peste care trecerea veacurilor nu lăsase stricăciuni. Etiopianul o îmbrăţişă şi începu să le povestească:
POVESTEA STÎLPNICULUI GREGUR
Aflaţi că pe-acest stîlp a murit preacuviosul Gregur, un om sfînt din ţinutul Antiohiei. Cît se afla în putere, s-a îndeletnicit cu negoţul pînă cînd i s-a desluşit de către Domnul să vîndă ulei de mir şi cruciuliţe din lemn sfinţit şi să propovăduiască Sfînta scriptură. Şi-atîta zel a pus el în această nouă îndeletnicire încît într-o singură lună a anului o mie de păgîni au trecut la adevărata credinţă a lui Hristos. În vremea aceea osîrdia credinţei se măsura ca şi grînele în hambar, la baniţă, şi vai de popii care nu ştiau să-şi sporească turma, oricare le-ar fi fost dumnezeii la care se închinau. Prinzînd de veste cîtă putere avea şi ce fel de fapte făcea Gregur, emirul din Shaizar, Abdullah Nur ad-Dyin ibn Muquid s-a mîniat foarte şi a plecat cu o sută de oşteni pe urmele lui ca să-l piardă. În zadar a încercat sfîntul să scape căci l-au ajuns aici, înainte de apa Iordanului şi l-au prins.
"Leapădă-te de Iisus şi toţi proorocii lui!" a zis emirul.
"Leapădă-te,domnia-ta, de Satana şi de profetul tău mincinos, căci Domnul te va ierta!" ar fi răspuns Gregur.
Văzîndu-i încăpăţînarea de neclintit emirul a poruncit arcaşilor să-l lege în vîrful stîlpului şi să-l ţintească, zicînd că de ţinea piept primelor şase săgeţi îi dăruia viaţa
"Să trageţi pe rînd, ca să pot simţi fiecare împunsătură şi să le pot număra!" i-a rugat sfîntul.
Trei arcaşi iscusiţi şi-au slobozit pe rînd săgeţile întrînsul. Prima l-a lovit în pîntec trezindu-i toată durerea păcatelor strînse de-o viaţă. A doua i-a scos un ochi, iar el a rîs:
"C-un ochi am păcătuit, cu celălalt am privit numai spre lucrurile curate!"
A treia săgeată i-a străpuns cotul, a patra coapsa, iar a cincea i-a intrat în piept.
"Domnul Fie binecuvînt căci săgeţile păgînilor nu mă ucid!" a strigat Gregur şi-atît i-a fost zisa căci a şasea săgeată l-a nimerit în gîtlej şi a răposat.
I-au lăsat leşul pe stîlp ca să-l ciugulească păsările dar ciorile şi hultanii nu s-au atins de trupul lui care a rămas neputrezit şi neschimbat vreme de un an. Din sîngele şi trupul lui s-a hrănit o buruiană cu frunze ca iedera numită "demi kidusi" (sîngele sfîntului) care face fructe mici şi amare. După o vreme a trecut pe aici o caravană de pelerini care i-au găsit oasele şi le-au luat cu ei. În caravană se afla şi bărbat care avea un fecior atins de dambla. În prima noapte poposind el în preajma stîlpului i s-a arătat sfîntul Gregur şi i-a zis aşa:
"Culege boabele de iederă, fierbe-le în apă neîncepută şi dă fiertura bolnavului dar înainte să o bea pune-l să rostească de şase ori Tatăl nostru!"
Omul a făcut întocmai iar băiatul s-a vindecat de damblageală.
Altă minune a stîlpnicului Gregur a fost aşa: în timpul basilicului Alexis Comnenul, nevasta unui logotet de la curte nu putea să facă copii. I-au dat să mănînce colivă fiartă cu boabe de iederă iar muierea a plodit doi gemeni, amîndoi frumoşi şi neînchipuit de isteţi de la o vîrstă fragedă.
Guillaume de Monserat a scăpat de arcaşii turci care-l fugăreau căţărîndu-se în vîrful stîlpului lui Gregur. Pesemne că şi soarta lui Renaud de Chatillon ar fi fost alta şi n-ar fi fost descăpăţînat de iataganul cumplitului Salah al-Din dacă nu l-ar fi sfidat pe sfîntul Gregur atunci cînd i s-a arătat în vîrful stîlpului povăţuindu-l să nu purceadă cu oastea spre pustie. În loc să-l asculte, trufaşul cruciat l-a ameninţat cu lancea zicînd că nu-i decît o arătare schismatică caraghioasă, bună de speriat babele şi de înţărcat ţîncii.
Isprăvind Elijah povestea stîlpnicului Gregur, Evliya spuse oftînd:
"Toate ca toate, dar să pornim la drum, căci pînă-n cetatea Ierusalimului mai avem multe ceasuri de mers!"
Atunci Melekitul sărută marmura coloanei şi murmură:
"Eu rămîn aici, preaînţeleptule, să-mi duc la capăt menirea, după pilda sfîntului Simeon!"
Nicolas Lecendrier ridică din umeri:
"Mie mi-e totuna dacă rămîn sau plec, căci destinul meu e legat de destinele voastre!"
Celebi privi spre vîrful coloanei, pe urmă, aşa cum îl povăţuise şeicul Al Nablusi, căută în inima sa. Nu găsi decît regrete şi o coloană albă de fum, iar cele două cheiţe de aur legate la grumaz, una în forma literei alef, cealaltă în forma slovei ghimel se loviră zăngănind.
"Nu, nu acesta e locul, zise el, trebuie să-mi continui căutarea!"
Etiopianul luă o frînghie, o înnodă de douăsprezece ori, apoi priponind-o bine de vîrful coloanei se căţără pînă sus.
"Taman doisprezece coţi, cît avea şi stîlpul sfîntului Simeon!" îi vesti el plin de veselie.
"Vei muri de foame şi de sete acolo sus dacă nu cobori!" îi strigă Celebi.
"Mă voi hrăni cu lăcuste şi voi bea roua ce pică pe piatră. N-am să cobor nici dacă Lucifer de ar veni dinaintea mea într-o caretă de foc trasă de cai cu aripi de foc şi m-ar ispiti sub înfăţişarea de înger mincinos că mă ia cu dînsul în cer şi-i voi spune Necuratului aşa: "Doamne, Dumnezeul meu, pe mine păcătosul, te-ai gîndit să mă urci la cer? Dă-mi răgaz îndestul, căci multe mai am de învăţat şi de pătimit pe pămînt!"Şi zicînd acestea etiopianul se aşeză în vîrful coloanei ca unul ce se găsea, dintotdeauna, acolo.
Văzînd că nimic nu-l poate clinti din hotărîrea sa, Călătorul porni iarăşi la drum. Îl urma, ca un ucenic şi un rob credincios, tînărul frînc scăpat de sub puterea vrăjilor kabirilor. Mersul pe jos le era tot mai trudnic fiindcă încălţările li se rupseseră şi păşeau cu tălpile goale prin deşert.
Cum mergeau ei, aşa, din depărtare auziră vocea lui Elijah cîntînd:
"Din rănile trupului Tău viermele se va preface în ban de aur pentru săraci, slavă Ţie... din părul şi din barba Ta păduchele va pica şi se va preface în mărgăritar, slavă Ţie... din capul Tău, gîndul se va preface în crez şi va zbura spre înaltul cerului, slavă Ţie... din crezul Tău mă voi hrăni, slavă Ţie... iar de voi putrezi cu totul, aici, în locul sortit mie, slavă Ţie, căci necuprinsă este puterea Ta, Osana, acum şi-n veacul vecilor..."
La nouă leghe de locul acela, sub umbra lungă lăsată de stînca Sionului, Musa ibn Kabir privi în oglinda sa din obsidian şlefuit şi rînji:
"C-o piedică mai puţin în calea mea, cu un nesăbuit mai puţin în preajma ta, Călătorule!"
(va urma)