Prin curtea casei mele trec felurite pisici, pe la felurite ore. Una cumva portocalie, siameză, simandicoasă. Una neagră cinstit, fundul ceaunului. Una tărcană, floreană cum se spune pe la ai mei la ţară. Mai există vreo două care trec prin curte cu o aşa viteză, că nici nu le disting prea bine culoarea. Alea trei care au culori clare au tras nu ştiu de unde concluzia că am fi oarecum prieteni, că am avea o oarecare relaţie. Aia portocalie se opreşte şi mă priveşte fix, ca şi cum ar vrea să mă hipnotizeze. Aia neagră se uită duios pe fereastră în casă, uneori după miezul nopţii. Aia floreană vine şi se pune la somn pe covoraşul de la intrare. În ciuda faptului că de fiecare dată le tratez cu zât. În principal pentru că au prostul obicei să apară din senin, de după colţ, de peste gard, fără
să-şi anunţe prezenţa nesolicitată.
Dimineaţă, la cafea pe terasă, aud de după colţul casei un clopoţel, ca şi cum ar veni un copil cu uratul. Şi apare siameza, portocalia, simandicoasa, hipnotizanta cu ditai clopotul la gât.
S-a oprit,
m-a privit fix şi parcă mă întreba disperată: "Ce naiba mi se întâmplă?
Ce-s eu, vacă Milka, să port clopot la gât?!". Apoi a sărit gardul
într-un zgomot isteric de clopoţel. Şi, brusc, pisica asta
mi-a devenit simpatică.
PS
(ce-am mai văzut între timp):
