Ies chior de somn să-mi beau cafeaua pe scările din faţa casei. Şi văd în depărtare, o stradă mai la vale, vreo trei copaci încărcaţi cu mere galbene. Aproape câte frunze, tot atâtea mere. Mă enervez, pentru că totdeauna mă enervează ăştia care nu-şi strâng merele. Aveam şi eu o profesoară în generală care nu-şi culegea merele din curte, treceau copiii de la şcoală şi se uitau cu limba scoasă la gard, la merele galbene din copacul de dincolo, chiar şi la o lună după ce cădea prima zăpadă. Nu-ţi plac merele, cheamă, nene, nişte copii să le culeagă! Poftiţi, intraţi şi le luaţi, mie nu-mi trebuie! Apoi mai beau nişte guri de cafea şi mă calmez: observ că merele alea din copacii îndepărtaţi sunt, de fapt, golurile dintre frunze prin care se vede un gard galben.
PS (ce-am mai văzut între timp):