Îmi plimb ochii pe tavan vertical, orizontal, si paralelipipedic, doar-doar oi găsi o aripă de molie roz sau o membrană de liliac sau de ce nu, un ochi de păun. Dar ioc. Nimic. Un tavan alb ca o anemie. Punct şi de la capăt. Care capăt? Ăla de jos au ăla de sus? Tigri decoloraţi, maimuţe îmbrăcate cu sacou, fazani cu cap de cal, un claun fără trompetă, şase că vine vecinul, v-aţi-ascunselea cu câteva brioşe, sare şi piper... Adormeam din nou, îmi cădeau pleoapele greeeele, ca o cremă încinsă pe un aluat nedospit. Dar o chemare dintr-un univers îndepărtat şi necunoscut, o adiere poruncitoare, îmi lipeşte ditamai scatoalca şi mă trezesc.
Ce naiba trebuia să fac? mă întreb, răscolind în buzunarele găurite ale minţii. Urmează un timp nedeterminat de ars gazul prin ungherele conştientului şi subconştientului. Deodată, EVRICA! Îmi amintesc. Era luni şi aveam şcoală. Şi... teză la fizică.
OFtez şi simt cum OFtica mă răscoleşte în toată fiinţa. Şi ce lung e drumul până la baie, şi ce împovărat de peripeţii. Aproape că-l şi zăresc... Da, undeva e robinetul cu apă gheaţă (apa caldă e în grevă) şi tubul de pastă de dinţi rulat până la gât, căzut pe lângă peria de curăţat toaleta. 1, 2, 3... 100, 101... gata, mă scol, ce mai tura-vura... 150, 151... Mă scol. Pe spătarul taburetului zac hainele mele, mai sictirite ca niciodată. Deodată se răstoarnă, ale naibii! (îşi aduseseră minte că taburetul n-are spătar).
Îmbrac un pulover blegit căruia îi aud suspinele de bătrânel obosit, şi o pereche de pantaloni care se încăpăţânează să intre (sau să iasă, nu-mi dau seama). Lăsasem televizorul deschis - de regulă uitam doar apa caldă sau uşa de la intrare deschise - şi un tip cu o gură ca un cioc bont şi mustaţă în frunte bolborosea nişte ştiri. Pătrund în umezeala băii şi-l las pe răţoi să vorbească. Jetul de apă ţârâie, se unduieşte ca să nu-mi dea voie să-l ating (n.a. e sălciu şi suferă), tuşeşte convulsiv, întrerupt din când în când de câte-un "TVA-ul creşte", "omorâtă de amantul gelos", "porci împuţiţi, citează premierul" (4 sau 5 întreruperi / jet).
În fine, am senzaţia stranie că inima îmi bate. N-o mai întorsesem demult cu cheia şi mă sâcâiau bătăile ei insistente, ca şi cum cine ştie ce motiv aş fi avut să trăiesc. Îmi storc reziduurile de lacrimi rămase de la ultima depresie de adolescentă neînţeleasă. Închid în sfârşit televizorul care îmi mulţumeşte în genunchi pentru fărâma de amabilitate. Îmi fluier ghiozdanul care se ascunsese aseară pe nu ştiu unde. Vine până la urmă, cu coada-ntre picioare şi cu manualul de latină încercând cu disperare să deschidă fermoarul în partea de sus.
Ies pe uşa deja deschisă şi alunec lin pe scări până AFARĂ. Ca de obicei, plouă cu sulf şi spray de gândaci.
Din mine se prelinge pe asfalt o silă imensă, până spre scurgerea de canal unde oricum nu mai are loc, din cauza depozitului prea mare de silă scursă din alţi trecători. Ajung in STAŢIE şi mă împiedic de-o babă. Lângă mine un rockăr şi o călugăriţă. Amândoi îmbrăcaţi în alb. Dau să mă uit la ceas, dar se topeşte. Nimic interesant. Nimic extravagant sau penibil. Ploaia de sulf se mai domoleşte. Începe să picure cu bancnote de 100 de lei. Apuc şi eu una pentru că îmi curge nasul. O limuzină calcă doi bătrâni şi o pereche de îndrăgostiţi. Cei din urmă se scoală şi merg mai departe, fredonând Yesterday de Beatles. Simt cum mă apucă din nou un vertijjj şi toate sunt o apă şi-un pământ - blocurile, indivizii, rockărul, călugăriţa, autobuzele, cerul, câinii, panourile cu Ţiriac leasing. Sunt o excrescenţă a propriei lehamite. Şi ce e mai rău e că Ei mă obligă să dau TEZĂ.
Ce înseamnă o teză în plus sau în minus, un picior sau o mână mai puţin? În fond, câţi nu s-au înecat accidental cu ciuperci otrăvite, cu monoxid de carbon (CO3, nu?). Cine mai poate garanta pentru o oră de fizică?
În autobuz, sunt atât de compresată, încât atunci când ajung din nou AFARĂ, nu mă deosebesc cu mult de un afiş şi cu greu îmi regăsesc forma iniţială. E nevoie să-mi scutur capul ca ideile pliate să se umfle la loc.
În sala de curs.
Aceleaşi feţe inexpresive, încununate de un tremurici febril, aceleaşi crampe intelectuale şi minţi aerate. UŞA de la clasă se deschide în slow-motion, lăsând loc unei făpturi vectoriale, cu uşoare inflexiuni scalare, care odată ajunsă la catedră, aruncă în noi cu mici cornete de hârtie, conţinând subiectele pentru teză. Îl deschid pe al meu şi descopăr un scris minuscul.
- Nu înţeleg NIMIC, d-na profesoară. Cum vreţi să rezolv ceva din aiurelile astea?
- Pentru întrebări mă căutaţi după ore, vine răspunsul maşinal al făpturii odioase.
Una dintre feţele cufundate în foaia de teză iese la suprafaţă:
- La subiectul 2 nu se poate face că e greşită cerinţa. Nu-mi puteţi da alt subiect?
- Cine e mai deştept, Tudorache, Einstein sau o frunză de ficus în echilibru?
- Păi... Einstein.
- Atunci?
Faţa se scufundă resemnată în foaie. Eu TOT nu înţeleg ce trebuie să fac. Am gândurile puse pe bigudiuri. Cifrele minuscule se plictisesc şi părăsesc, rând pe rând, coala.
O pereche de ochelari:
- Dacă am terminat putem să dăm lucrarea?
- Bravo, Fizicescule, dă-mi teza să-ţi pun 10 cu plus. Să-i spui lui taică-tu să-mi aducă o rochie cu buline.
După cum ziceam, era una din acele zile... Ajungând ACASĂ, ceasul cu pendulă îşi râde de mine: iar ai făcut-o de oaie, fetiţo! Da' ce-ai fi vrut, s-o fac de cămilă? îi întorc vorba cu nervii întinşi la maxim, făcând pe deşteapta. Îmi închei ziua cu o nemaipomenită simetrie... trântită în pat. Din sufragerie răzbat vorbele batjocoritoare ale ceasului cu pendulă: pune mâna şi dormi, mai e şi mâine o zi!