Când aveam vreo zece ani, am făcut o călătorie în subsolul blocului. Menţionez că mă mai atrag, de asemenea, locurile întunecoase şi misterioase unde pot găsi lucruri vechi. Am intrat într-o încăpere umbroasă, eu şi încă alţi prieteni aventurieri (în alte cuvinte convinşi de mine să cotrobăie prin unghere prăfuite şi presărate cu otravă de şobolani roz bombon).
La început ne-a fost greu să zărim ceva, mai ales că ne loveam de sticle, pungi, lemne, adunate în grămăjoare. Dar, într-un colţ, departe de agonia obiectelor uitate, am descoperit o maşină de scris. Fusese abandonată de un vecin. Bănuiam despre cine e vorba, dar nu puteam pricepe de ce ar recurge cineva la un asemenea gest. Îmi imaginam că într-o zi, domnul P. şi-a luat odorul în braţe, fără să-l şteargă de praf, şi a coborât cu el dedesubtul scării. O lacrimă a vrut să îi brăzdeze obrazul, dar domnul P. a alungat-o cu un oftat scurt. Decizia a fost luată, nu mai am nevoie de tine. Acum am un calculator. Da, auzisem cu toţii de monstruleţul cu taste care făcea minuni şi îşi cerea dreptul în casă.
Prietenii mei de joacă au ridicat din umeri şi s-au îndreptat spre explorarea unei alte camere, dar eu i-am oprit. Trebuia să salvez maşina de scris. I-am convins să mă ajute să o aducem la suprafaţă. Aveam impresia că o şterpelim, deşi era a nimănui... Dar dacă proprietarul o s-o vrea înapoi? Nu contează, mi-am răspuns tot eu, acum e prea târziu. Acum e a noastră. De fapt gândeam "a mea".
Era frumoasă, cu tastele negre încă demne, aşteptând să-şi lase urmele de tuş pe hârtie, ca nişte paşi în zăpadă. Nu mai văzusem aşa ceva, dar visam demult să scriu poveşti la o maşină de scris, să îmi simt degetele valsând pe litere şi făcându-le avânt înspre coala imaculată, cu bucuria creatoare a unui scriitor adevărat.
Am adus obiectul în grădina din spatele blocului şi l-am aşezat la umbra unui copac.
- Are cineva o hârtie? a întrebat unul din noi.
- Să scriem o poveste despre noi! a zis altcineva.
Purtată de vânt, o pagină albă şi-a croit drum spre noi. Am luat-o şi am fixat-o în maşină. Totul părea să se lege într-o armonie desăvârşită. Încetul cu încetul, şi pe ceilalţi i-a fermecat mecanismul ciudat care producea cuvinte, dar mai ales taina pe care o deţineam cu toţii. Aveam un secret. Furasem ceva. Ideile zburau din imaginaţia noastră. Fiecare avea altă viziune, dar ne unea aceeaşi dorinţă: să creăm un lucru nemaipomenit, un lucru tainic.
Ne-am încercat fiecare norocul, dar am constatat curând că maşina era slăbită. Vocea ei se rezuma la câteva vocale anemice care alcătuiau fantoma unor cuvinte:
afară grădină
Eu prieteni vara minge ce mai faci.
Pa pa
Atunci am oftat, cum probabil făcuse şi domnul P. când se hotărâse să îşi dea afară vechea prietenă. Jocul nostru se încheiase. Oricât mi-aş fi dorit să dau viaţă unui basm în acea vară, la umbra acelui copac, nu am putut. Viaţa care sălăşluise cândva în bătrâna maşină de scris se strecurase printr-o crăpătură a timpului şi nu mai avea de gând să locuiască din nou trupul de metal. Am coborât-o din nou în încăperea obiectelor uitate.
Si totuşi, auzisem un glas strigându-mă. M-a rugat să o scot afară, să-i mai dau o şansă şi ştiu că pentru câteva clipe, ea a trăit din nou. A trăit pentru că propria noastră viaţa i-a străbătut tastele, oferindu-i un ultim dans pe hârtie.