Au plutit mult timp deasupra asfaltului, atingându-l uneori, veşnic preocupaţi de un gând îndepărtat. S-au plimbat pe alei scunde şi pe străzi late, în magazii părăsite, în grădini uitate, s-au căţărat pe ramurile brazilor, au înnoptat în muzee în spatele tablourilor de epocă şi au mimat că se înfruptă din umbra prăjiturilor servite de îndrăgostiţi în cofetării. Până într-o zi când s-au întâlnit, cum spuneam, în faţa zidului cu o bărcuţă desenată pe el. Umbra lui a observat că mai e o umbră singură lângă el.
- Şi tu...?
- Da, am fugit.
- Când?
- Acum o sumedenie de ani. Am şi uitat.
- De ce?
- Nu ştiu, cred că mă săturasem să o tot aud pe Tania compătimindu-se. Tania, aşa o chema pe cea căreia am aparţinut. Tu?
- La fel, am vrut să evadez. Darius devenise tot mai deprimat de când îi fusese respins romanul. Apropo, cum te numeşti? Adică ţi-ai luat un alt nume?
- Clara.
- Savian, încântat.
Ca şi când s-ar fi cunoscut de secole, Savian a luat-o de mână pe Clara şi au pornit amândoi înainte, uitând de bărcuţă. De-acum nu mai aveau niciun scop. S-au oprit, în cele din urmă, în faţa unui bătrânel care li s-a părut amândurora tare neobişnuit. Nu lăsa nicio umbră! S-au holbat la peretele din dreapta omuleţului, dar nu i-au zărit silueta acolo.
- Ce curios... O fi vampir?
- Fii serioasă, nu există vampiri.
- Atunci? Cum îţi explici? Credeam că suntem singurele umbre care şi-au luat lumea în cap.
- Şi eu am crezut la fel, dar uite că ne-am înşelat. Ce zici, să-l întrebăm?
- Dar cum?
Savian şi Clara comunicau telepatic. De fapt procedeul se asemăna cu o suavă adiere de vânt de-a lungul unui fir de iarbă, dar mult mai subtil. O fiinţă umană nu le-ar fi putut recepta gândurile. Trebuia să găsească o altă metodă. Cei doi hoinari s-au aşezat pe o băncuţă goală şi, ţinându-se de mână, au aşteptat acolo până când bătrânelul a aţipit. Necunoscutul stătea pe un scaun de lemn şi pleoapele lui semănau cu nişte perdele. Purta o salopetă veche şi pe cap o pălărie.
Dintr-o dată, din creştetul bătrânului s-a înălţat ceva. La început nu şi-au dat seama ce era, însă curând au înţeles că erau... alte umbre, ca şi ei. Multe, cu zecile, ţâşnind ca vrăbiile speriate. Majoritatea s-au înşirat pe micuţul perete al casei părăsite, dar erau şi unele care făceau piruete în ţărână sau alergau printre crengile copacilor.
- Hei! i-a strigat Clara unui copil-umbră care părea mai retras, cine sunteţi voi?
Copilul nu i-a răspuns şi a dispărut într-o crăpătură din clădirea abandonată.
- Vă rog, spuneţi-mi, doamnă, cine...? i s-a adresat Savian unei siluete cu rochie dantelată.
Fata, care pesemne admira ceva în depărtare, le-a răspuns cu o voce asemănătoare unui pas de furnică:
- Suntem umbrele Viselor. Îi ţinem de urât bătrânului de când l-a părăsit umbra lui. Aşa cum aţi făcut şi voi cu oamenii voştri, a adăugat fata ireală, cu privirea aţintită în acelaşi punct. Clara şi Savian s-au uitat unul la altul, stingheriţi.
- Luăm forma amintirilor lui, dar originea noastră e mult mai veche, a continuat domnişoara cu rochie dantelată. Se întâmplă să îmbinăm realitatea cu imaginaţia poveştilor. Dacă vreţi, vă puteţi plimba cu noi. S-ar putea ca domnul T. să vă zărească şi pe voi. Va crede că sunteţi nişte clipe dintr-un trecut uitat.
- De ce l-a părăsit umbra lui? a îndrăznit Clara să întrebe.
- S-a simţit copleşită. Domnul T. a iubit enorm o fată bogată. Ea nu a văzut în el decât un prieten bun, mai ales că părinţii nu i-ar fi permis o legătură cu un orfan. Într-o zi, bătrânul nostru, pe atunci un tinerel înalt şi chipeş, i-a scris o scrisoare. I-a mărturisit tot, cum îi face inima să tresară ori de câte ori o vede citind la umbra castanului şi alte asemenea vorbe de gingăşie. Ea a parcurs cuvintele lui, însă nu i-au inspirat dragoste, ci milă. I-a scris la rândul ei câteva rânduri în care i-a explicat că ea iubeşte pe altcineva. După aceea s-a mutat cu familia în alt oraş. De atunci domnul T. nu a mai iubit pe nimeni. A ajuns un singuratic, un mizantrop care s-a îngropat în cărţi, ziare şi tâmplărie. A fost primul om a cărui umbră s-a hotărât să-l părăsească. Nu şi-a dat seama că fără ea, bărbatul a devenit şi mai singur. Nici umbra mea nu mă vrea, atât sunt de neinteresant, şi-a spus el şi s-a izolat total, alungând orice fiinţă care îi dădea un semn de bunăvoinţă. S-a hrănit cu ce a apucat. Uneori a acceptat pomana unor măicuţe pentru că empatiza într-un fel cu solitudinea lor. Anii au trecut şi domnul T. a aşteptat în zadar ca umbra lui să revină, pentru că numai de ea îi mai era dor. Nu s-a întâmplat asta. Aici am intervenit noi. Când visează e cel mai fericit. Amintirile lui sunt din vremea când cei care l-au luat în gazdă încă trăiau. El era un copil firav, dar bucuros că se poate juca nestingherit şi că poate mânca oricâte napolitane îşi dorea. Ei l-au plimbat prin ţări străine şi l-au făcut să se simtă al lor, al lumii, al vieţii.
- Dacă îmi permiţi, tu a cui umbră eşti? a şoptit Savian, care deşi voia să pară curajos, se înmuiase deja auzind povestea.
- Eu sunt o fărâmă ceva mai puţin veselă din trecutul bătrânelului care doarme acum, dar luminoasă totodată.
- Fata pe care a iubit-o?
- Da... însă nu am nimic în comun cu ea, reprezint doar o amintire. Acolo este domnul T, a îngânat domnişoara cu rochie diafană, arătând către umbra unui băiat înalt care sălta de pe un picior pe altul, entuziasmat, pesemne, de fiorii primilor fluturi în stomac. Haideţi, dansaţi cu noi!
Clara şi Savian au păşit timid pe suprafaţa scorojită a peretelui unde fluturi, mingii şi avioane de hârtie se roteau şi pluteau în afara timpului. Vraja aceea i-a îndemnat să valseze alături de miile de Umbre-Vis. La un moment dat, Clara a uitat de tot de Savian şi s-a luat la întrecere cu o fetiţă în picioarele goale, apoi s-a dat în leagăn şi a adormit la poalele unui pat într-o odaie misterioasă. Savian a redevenit inocent şi s-a jucat leapşa cu alţi copii. A admirat turnul Eiffel şi a furat un pitic din grădina vecinilor. A mângâiat un câine lânos care ştia să se prefacă mort şi a ajuns până la lună urcând pe o sfoară.
La final, Clara şi Savian erau istoviţi, dar mai plini de viaţă decât fuseseră vreodată.
- Ce frumos a fost! a exclamat ea.
- Palpitant!
Cu toate astea, după ce şi-au regăsit suflul (până şi umbrele au unul), amândoi au oftat. Se gândeau la acelaşi lucru. Oare oamenii lor le duceau lipsa? Cum se descurcau fără ei? Nu cumva îi trădaseră? În fond şi la urma urmei, de ce să fie singurătatea o aşa povară pentru o biată fiinţă?
- Savian, ce-ar fi dacă...
-... ne-am întoarce la ei?
Au tăcut.
- Am o idee şi mai bună.
***
Darius stătea întins pe covor cu o carte de Iris Murdoch acoperindu-i chipul. Prietenii lui îl luau peste picior pentru că citea literatură de femei. Visase dintotdeauna să scrie asemeni unei femei, sensibil, ca din vârful stiloului, cu cerneală parfumată. Avea două romane care zăceau într-un colţ la sufrageriei. Măcar de-ar fi avut pe cineva, să mai schimbe o vorbă, să-l sărute de noapte bună. Se simţea ca un condamnat la moarte de când observase că umbra lui fidelă nu se mai zărea nicăieri. A crezut că şi-a pierdut minţile, apoi a scris o povestire despre asta, dar nicio revistă nu a acceptat-o.
A pus "Marea, marea" pe covor. A deschis ochii şi s-a ridicat în capul oaselor. Spre uluirea lui, şi-a văzut umbra proiectată pe suprafaţa măsuţei unde-şi lăsase cafeaua neterminată. A ridicat braţul drept pentru a se convinge că e din nou a lui şi-i imită mişcările fără cusur, însă a constatat că umbra era de capul ei. Mai precis, Savian l-a îndemnat cu mâna lui inconsistentă să-l urmeze undeva. Darius s-a ridicat fără să se mai mire şi a pornit într-o aventură abracadabrantă, cum a numit-o în sinea lui. A închis uşa apartamentului şi a coborât scările. În faţa lui umbra îi făcea în continuare semn să o urmeze.
Ajuns afară, a mers şi a mers, cu inima bătându-i tare. Nu-i păsa că ieşise în halatul de casă şi în papuci şi că toată lumea se uita la el cruciş. Umbra s-a oprit, într-un final, în faţa intrării din parc, apoi a dispărut după un copac.
- Ce naiba? s-a întrebat Darius, năuc. De ce m-ai adus aici?
- N-nu ştiu la ce vă referiţi, dar eu nu v-am adus aici... Vă simţiţi bine?
Darius nu realizase că vorbise tare şi lângă el se afla o singură persoană, o fată cu părul lung şi ochelari, o frumuseţe cu pardesiu gri.
- Îmi cer scuze... repetam o piesă de teatru la care lucrez.
Vai de mine, o să se întrebe de ce sunt îmbrăcat în halat! Trebuie să inventez ceva rapid!
Până să mai rostească ceva, fata a murmurat:
- Adevărul e că şi pe mine m-a condus până aici cineva... de fapt ceva...
- Ciudată zi...
- Într-adevăr. Eu sunt Tania.
- Darius.
În acea după-amiază s-au plimbat o groază. El în halat şi cu părul vâlvoi, ea elegantă şi sfioasă. Au descoperit că au multe lucruri în comun, printre care şi Iris Murdoch. Au vorbit atât de mult, încât au uitat că umbrele lor îi părăsiseră la un moment dat.
Savian şi Clara şi-au reluat vechea misiune, aceea de a copia toate mişcările posesorilor lor. Erau încă îndrăgostiţi şi visau uneori la dansul Umbrelor-Vis, dar nu s-au mai întâlnit niciodată la fel ca atunci când au evadat. Totuşi, când Darius şi Tania se îmbrăţişau şi se sărutau pătimaş, la fel făceau şi ele, ori acesta e un privilegiu de care nu se bucură multe umbre.
