Înger răsturnat

De când găsise oul în chilia călugărului Efrem, îl încerca un sentiment străin de tot ce trăise până atunci. Şi nu trăise prea multe. Când era de-o şchioapă, stareţul mănăstirii îl zărise cocoţat pe un muşuroi de furnici, cu privirea tulbure şi braţele mici ridicate spre ceruri, căutând parcă un înţeles ascuns în cutele norilor. L-a întrebat cum îl cheamă şi unde sunt ai lui, iar el a început să plângă şi a îngânat un singur cuvânt, smuls dintr-o suferinţă care nu-i aparţinea, deşi îi fusese lăsată moştenire:
̶  Nimeni.

L-a îngrijit ca şi când ar fi fost copilul său, la care visa în mod tainic în nopţile cu lună plină. S-au înţeles dincolo de greutatea cuvintelor. Nu a aflat niciodată de unde venise acel băieţel cu ochi rombici, veşnic furaţi de un ţel secret pe care nu-l putea dibui nici cel mai cucernic suflet. L-a numit Casian şi l-a botezat în apele râului care traversa un drumeag din apropiere. Copilul nu reuşea să înveţe să citească şi hoinărea mai tot timpul prin împrejurimi. Uneori ajuta la culesul de zmeură şi mătura praful aşternut în chilia vreunui călugăr mai leneş. Cu toţii se obişnuiseră cu ciudăţeniile lui şi îl credeau mai încet la minte.
După moartea părintelui său, Casian s-a văzut nevoit să îndure jignirile noului stareţ Visarion Taisie care nu îl îndrăgea deloc pentru că vorbea puţin.
̶  Precis e pus pe fapte necurate, dar îl ţin aici prin voia Celui de sus, Atoatefăcătorul, mormăia mereu Sfinţia Sa.

Acum Casian avea şaisprezece ani şi i se încredinţase o nouă sarcină. Trăgea clopotele. Îl fascinau dangătele lor apăsătoare, ca un vaiet înăbuşit. Ecoul pe care îl lăsau în urmă călătorea liber în tot ţinutul, împrăştiindu-se în mii de glasuri nerostite. Când îşi încleşta degetele în jurul sforilor groase şi zgomotul asurzitor al clopotului îi scrijelea cu voluptate urechile, îşi imagina că pereţii plâng şi îşi mărturisesc unul altuia istorii înnegurate. Nu mai auzea aproape deloc, dar îi era de ajuns că distingea foşnetul vântului şi clipocitul râului în care primise o nouă viaţă.

Totuşi, de ieri, de când găsise oul, dragostea neostoită pentru nobilul său scop îi dispăruse. O altă chemare îl făcea să tresalte. Era ceva ce nu putea nici el înţelege, dar ştia că dacă ar abandona-o ca pe un moft pueril, o parte din el s-ar prăbuşi sub greutatea unui blestem teribil. Se uita ore în şir la micul ou cenuşiu, răsucindu-l în palme şi mângâindu-i învelişul fragil, în intimitatea coteţului improvizat unde adormea de fiecare dată ghemuit. Stareţul îl izgonise acolo pentru siguranţa călugărilor. Mai văzuse ouă, desigur, dar nu ca acesta. Uneori, când îşi lipea urechea surdă de coaja lui, i se părea că aude bătăile unei inimi. Poate că era viu şi tânjea după căldura unui trup, îşi zicea Casian înainte să închidă ochii, îmbrăţişând întunericul ca pe o mamă demult plecată.

Ca să-l apere de praf şi ploi, îl învelea într-o mănuşă tricotată din lână. Serile se plimba ore în şir, desculţ, de-a lungul căpiţelor de fân şi al iazurilor cu miros de fructe uscate, până când ajungea la Schitul Mieilor. Acolo se oprea brusc, proptindu-şi călcâiele în pământul zgrunţuros. Scruta zările în căutarea cuiva care să-l poată ajuta să desluşească misterul unui adevăr mult aşteptat, pierdut printre oameni înainte ca zeii să creeze cerul şi apele. Îşi scotea din desagă oul şi, ridicându-l deasupra capului între două degete, îi potrivea conturul astfel încât acoperea cu el soarele. Îi povestea cum îl luase sub aripa sa stareţul cel dintâi şi îl crescuse cu pâine pe vatră şi miere de albine, cum clopotele erau de multe ori singurii săi prieteni şi cum în zilele proaste, ar fi vrut să dea foc mănăstirii şi să construiască în locul ei un altar pentru Oul Magic din care aveau să se nască un lung şir de regi şi regine. Se înapoia fluierând o baladă tristă despre o oaie rătăcită într-un ţinut păzit de un vrăjitor şi transformată de acesta într-o tânără domniţă.

Ceilalţi îi aruncau ocheade curioase peste umerii îndoiţi de greutăţile traiului mănăstiresc. Băiatul prea umbla mereu cu desaga în spate şi vorbea de unul singur, când ei îl ştiau drept un nătâng. Sigur ascundea ceva. Curând, aceste suspiciuni s-au prelins ca o dulce otravă în urechea lui Taisie.
̶  E posedat de cel rău! Am bănuit-o dintotdeauna, sfinţită-mi fie credinţa.

În dimineaţa primei zile din postul Sfintei Cruci, stareţul l-a pândit pe Casian prin ferestruica rotundă a chiliei. L-a surprins legănându-şi braţele ca şi cum ar fi ţinut un copil. Deşi l-ar fi blestemat să se prefacă într-un munte de sare şi să dispară la prima ploaie cu demonii lui cu tot, în inima preacuvioasă a lui Taisie s-a iscat o fericire vinovată. Nu mai încercase o asemenea trăire de la întâlnirea cu Eva, o călugăriţă de la o mănăstire vecină. Pe măsură ce îl urmărea pe tânăr gesticulând şi adresându-i-se unei fiinţe nevăzute, îl gâtuia tot mai mult o emoţie tulbure. Dintr-o dată, îşi dorea să-şi azvârle într-un colţ straiele negre şi să alerge în costumul lui Adam într-o pădure pustie.

Cutremurându-se, făcu repede semnul crucii pentru a alunga definitiv gândul păcătos, şi privi din nou înspre Casian, ale cărui mâini desenau acum în aer un oval.
̶ E de datoria mea să apăr lăcaşul sfânt de forţele întunericului, rosti Taisie şi se îndreptă hotărât spre Casian.
Însă o adiere plăcută îl făcu să se aşeze la umbra salcâmului plantat de predecesorul său. Pesemne că Dumnezeu îl îmbia să se înfrupte din minunăţiile naturii şi să-şi uite puţin de duhurile necurate. Aproape că nu-şi mai simţea trupul. De departe, o doină cântată de un glas tremurat îi amintea de o femeie cu sprâncene mari, împreunate deasupra nasului ca două aripi, ţesând o ie şi suspinând lângă un scaun gol. Femeia îl zări printr-o spărtură dintr-un geam şi îi făcu semn să se apropie.Cu fiecare pas, înainta către o casă unde mai trăise cândva. Ştia că undeva, într-o odaie, îşi uitase o pereche de ochelari. Îl învălui o toropeală suavă şi pleoapele i se închiseră.

Îl trezi timid călugărul Manole, cocoşat de un braţ de cărţi de rugăciuni. Stareţul roşi încurcat şi se scuză că îl lăsaseră puterile din cauza bătrâneţii. Casian dispăruse din faţa coteţului.
̶  Unde e?
̶  Cine, Sfinţia Ta?
̶  Cum cine? Îngerul care trage clopotele... Are ceva ce-mi aparţine.


Oul se mărise, fără îndoială. Îl pusese într-o cutie, pe o fâşie de stofă. Se întorcea mereu obosit de la muncă şi singura bucurie din acea zi se rezema de mica bijuterie sidefie. Nu adormea dacă nu îl ţinea mai întâi cu ambele palme, şoptindu-i cele mai ascunse gânduri şi sărutându-i coaja cu vârful buzelor. Erau clipe în care ar fi vrut să-i spargă învelişul ca să descopere secretul dinăuntru, dar un vânt rece îi traversa fruntea, ca un stol de cai sălbatici la galop. Atunci închidea oul în lăcaşul său de lemn şi se ruga la un Iisus scorojit de pe noptieră.
Viaţa la oraş i se părea acum searbădă iar oamenii rădăcini putrede ce-şi caută în zadar un pământ unde să se înfigă. Lumea parcă înnebunise - cordonul care o legase de Dumnezeu la începutul timpurilor se rupsese şi acum atârna de un fir. Observase că e imun la suferinţa celor din jur, atâta vreme cât stătea departe de năpăstuiţi.

Azi se bucura de libertate pentru că zidarul-şef se îmbolnăvise. Se hotărî să se plimbe fără scop pe străduţele de la marginea cartierului. Era sfârşitul lui octombrie. Toamna lucrurile dospesc, îşi spuse şi privi pe furiş la cutie. O lua mereu cu el, adăpostind-o într-un rucsac. Ajunse în dreptul unei vitrine unde trei păpuşi de porţelan îl priveau fix. În ochii lor sticloşi citi o vină iscoditoare, care i se prelingea în coaste, luând forma unui pântec. Se îndepărtă de ele prevăzător şi se înghesui într-un grup de trecători gălăgioşi. După ce se împrăştiară toţi, se găsi din nou singur. Se aşeză pe o bancă şi închise ochii.

̶  Mă scuzaţi...
Tresări la auzul unei voci care venea de sus. Se răsuci spre dreapta şi întâlni pantofii negri ai unei femei, apoi întregul ei nedefinit.
̶  Poate vi se va părea ciudat, dar aş vrea să vă întreb ceva.
Instinctiv, îşi încolăci degetele în jurul rucsacului. Abia acum apăru şi o fetiţă cu braţe subţiri, ca două arcuşuri de vioară. Era atât de slabă, că se putea rătăci cu uşurinţă în pliurile de la fusta mamei. Îl îngroziră obrajii ei vineţii.
̶  Fiica mea este bolnavă... Am fost la mulţi doctori şi veştile nu sunt prea bune. Aceasta este ultima mea speranţă.
Femeia tăcu şi zâmbi trist, apoi continuă pe un glas şi mai stins:
̶ Aveţi ceva ce ne poate ajuta. Nu ştiu ce, dar o simt, o ştiu. E la dumneavoastră, în dumneavoastră... Mă exprim difuz, iertaţi-mă.

Braţele lui viguroase strânseră de-a dreptul rucsacul. Pentru prima dată de când îşi abandonase locul naşterii, îl străbătea un sentiment de milă pentru o fiinţă condamnată. Dar nu era dator să o salveze, nici nu ar fi avut cum. Era imposibil. Ce să aibă el, un biet ajutor de zidar, atât de valoros încât să fure din braţele morţii un copil?
Necunoscuta se apropie de el, îngenunchind. Respiraţia ei precipitată îi mângâie fruntea şi se evaporă în aerul rece al toamnei.
̶  Vă rog...
̶  Nu sunt eu cel pe care îl căutaţi, mă confundaţi cu altcineva!
Se ridică în picioare şi o luă la fugă. Nu se opri decât în faţa uşii de la intrare, pe care o zăvorî.

În noaptea aceea avu un vis bizar. Oul spărsese cutia şi se rostogolea haotic pe duşumea. Din când în când pufnea sau suspina. O rafală a deschis fereastra şi înăuntru a pătruns o bufniţă albă de mărimea unui om, cu un copil mort în cioc. Pasărea s-a cuibărit pe un fotoliu, protejându-şi prada cu aripile. Printr-o gaură din tavan a început să plouă cu ambrozie şi camera s-a inundat. Licoarea aurie s-a prelins la picioarele fotoliului, iar bufniţa a dat drumul copilului. Era un băieţel cu părul blond, cârlionţat. Dintr-o dată, un val uriaş a smuls uşa din ţâţâni, făcând să se prăbuşească temelia casei. Oameni, case, maşini, copaci, magazine - totul s-a scufundat într-un şuvoi de apă roşie. Culoarea îmbietoare a ambroziei a dispărut în iadul dezlănţuit. După viitură, au rămas doar oul şi copilul - care între timp se transformase într-un bărbat gol, acoperit de frunze, la fel de nemişcat. Oul a crescut din ce în ce mai mult, înghiţind apa din jur. Pe suprafaţa lui netedă dormea acum omul acoperit de flori. Din umerii lui s-au înălţat două ramuri de care atârna câte un măr verde. Cerul s-a despicat în două şi un braţ s-a coborât cu unduiri voluptoase, ca de şarpe. A muşcat cu unghiile dintr-un măr şi atunci bărbatul a clipit. La a doua muşcătură s-a sculat în capul oaselor. Braţul s-a retras şi odată cu el şi cerul, lăsând loc nimicului. Bărbatul s-a desprins de ou şi a zburat către vidul ce se zămislea din el însuşi. Curând, carnea lui s-a împărţit în mii de alţi oameni, creând un novum mundum.

Se trezi asudat în hainele de ieşit în oraş, deşi putea să jure că s-a schimbat înainte de culcare. Capul lui săpase o groapă cenuşie în pernă. Se căznea să înţeleagă prin ce şiretlic demonic al minţii l-au vizitat în somn asemenea bazaconii. Să fi fost de la tocana stricată? Ochii lui obosiţi căutară imediat cutia de lemn de pe noptieră. Oul era tot acolo, în aceeaşi poziţie. Pipăindu-şi buzunarul drept al hainei, apucă o bucată de hârtie. Descifră o adresă măzgălită în grabă. Îşi aminti de femeia de ieri şi de rugămintea ei tulburătoare. Oftă şi se duse la fereastră. Cerul era negru, fără stele.

De dimineaţă se învoi de la Gică şi întrebă trecătorii de strada Lunii. O dibui într-un final, între două blocuri vechi cu patru etaje. Bătu la poarta casei cu numărul 11, dar nu primi niciun răspuns. După câteva minute se auziră paşi. Poarta se crăpă şi apăru silueta femeii cu pantofi negri.
̶  Ştiam că veţi veni. Aseară m-am rugat la Maica Domnului şi iată-vă. Poftiţi.
Ceva se mişca în el, creştea, se înălţa. Fetiţa bolnavă zăcea în pat, cu o păpuşă la căpătâi.
Voia să fugă din nou, dar o forţă incredibilă îl ţintuia în acea casă. Evocă imaginea cărămizilor şi a rosturilor de mortar, dar constată că nu se poate gândi decât la cum avea să descuie cutia, dezvelindu-şi sufletul de faţă cu o străină.
̶  Daţi-mi-l mie... sau dacă vreţi, puteţi să i-l daţi Laviniei direct.
Era slăbit, abia se mai ţinea pe picioare. Scoase oul şi-l strecură în mână fetiţei. Copila tuşi de două ori. Pe obrazul palid îi miji un surâs chinuit.

Neaşteptat, coaja subţire se aprinse. Lumina ca un felinar în întunericul camerei. Lavinia căzu pe spate, fără suflare. Mama privea încremenită la fiica ei, murmurând o suită de cuvinte lipsite de noimă. Lumina deveni o flacără arzând cu puterea unui foc atotcuprinzător. Lui i se părea un vis. Poate că încă dormea, în apartamentul din Colentina. Flacăra se stinse treptat, iar oul alunecă pe covor. Nimeni nu îndrăznea să articuleze vreun sunet. Tăcerea era sacră şi se cerea într-un astfel de moment.
Acum era încredinţat că moartea e doar o umbră în calea eternităţii. Scopul la care năzuise dintotdeauna fără să-l priceapă stătuse atât de aproape de el. Era acolo - izvorul vieţii, hrana celor săraci, alinarea suferinzilor de pretutindeni. Îşi luă comoara şi salută respectuos gazda, ieşind pe o uşă din lemn masiv. Depărtându-se de poartă, un râs cristalin de copil îi mângâie urechea.


Ricşa înainta în praful ce se ridica din covoarele scuturate. Câţiva bătrâni recitau o mantră în faţa templului. În pieţe negustorii veniţi din Kerala vindeau mahon şi sariuri fine. Pe străzi dansatorii de corridinho exersau în aşteptarea marelui guru. Deşi originile lui erau necunoscute, cu toţii îl venerau. Întreaga Goa sălta de fericire la aflarea veştii că celebrul Andaa-Ji va poposi pe meleagurile lor.

Sosise în Margao noaptea şi se cazase la un hotel de lux, ca de obicei. Prefera să circule cu ricşa pentru că îi dădea un aer mistic, plus că Marele Ou stătea foarte bine în ea, învelit cu mătase scumpă, ca un maharajah.

Comandase Vindaloo şi Xacuti - o adevărată revelaţie culinară. Ospătarul îi ceruse o favoare pentru unchiul lui. Îl refuzase. Nu făcea minuni decât la festivităţi. Slujitorul lui, Bindu, era un bărbat atletic, care aproape că intrase în Cartea Recordurilor pentru că dusese în spate un bivol 100 de metri. Nu îl obosea drumul lung, ba chiar se simţea onorat că fusese binecuvântat de zei să fie ales de guru Andaa să poarte pe braţe trăsura sfântă.
̶  Opreşte, Bindu. Îi vezi pe oamenii ăştia? Fiecare suferă de ceva, fiecare vrea ceva. Eu pot să le ofer fericirea.
̶  Sunteţi Vishnu pe pământ, Devi încarnat, preamăreţul Ganesha în trup de om...

Andaa-Ji făcu un semn şi bărbatul tăcu. Îl furase priveliştea acelor meleaguri străine şi totuşi atât de familiare. Era încredinţat că mai fusese aici, într-o altă încarnare. O copilă căra un ulcior cu apă. Când se aplecă să şteargă vasul cu poalele Nav-Vari-ului, îi zări gleznele dansând în lumina soarelui. Senzualitatea diafană a fetei cu mâini muncite îl tulbura până în miezul oaselor. Era obişnuit ca femeile să i se strecoare în aşternut fără să facă nici cel mai mic efort. Unele credeau că prin unirea cu Sfinţia Sa vor dobândi viaţă veşnică. Deja îl plictiseau unduirile lor viclene şi rugăminţile mohorâte rostite printre cearşafuri. Dar fata aceasta era altfel. Era alta. Era Ea. O urmări până în cartierul săracilor, unde se evaporă într-o căsuţă fără ferestre, cu tot cu gleznele ei strălucitoare.

̶  Bindu! Tu ştii locurile astea. Spune-mi, cine stă aici?
̶  O cheamă Kala, are şaisprezece ani. E fiica unui negustor. Atâta ştiu, prealuminat stăpân.
Tânguitul unui naduk răsună lugubru deasupra lor. Se spunea că aduce o nenorocire. Alţii, mai optimişti, preziceau că în apropiere se va naşte o fată.
̶  Vreau să o cunosc.

Un puhoi de lume se îndrepta spre ei. Săraci îmbrăcaţi în zdrenţe, figuri brăzdate de boală şi neajunsuri, mame disperate, soldaţi, bucătari, hoţi, rabini, învăţaţi şi analfabeţi la un loc.
̶ Vine norodul, rânji Bindu, frecându-şi palmele. O veţi cunoaşte, stăpâne, dar mai întâi pogorâţi un strop de soare asupra păcătoşilor acestora.
̶  Aşa-i... o să mă întorc după festivitate la ea.

Guru-Ji făcu un semn şi rumoarea încetă. O linişte umbroasă se lăsă peste mulţimea de capete. Andaa îşi scoase turbanul şi rosti o rugăciune de alungare a spiritelor rele. Întreaga suflare căzu în genunchi.
̶  Să facă un pas în faţă ologii şi orbii.
Ricşa făcu o plecăciune, apoi Oul fu adus în mijlocul triunghiului sacru. Unul după altul, năpăstuiţii atingeau coaja sfântă. Pentru câteva clipe, o lumină orbitoare le pătrundea prin coşul pieptului, ţâşnind afară sub forma unor fluturi de foc. La finalul ritualului de purificare, suferindul era complet vindecat. Ologii dănţuiau şi se trânteau în ţărână, în timp ce orbii se lăudau că văd tatuajele henna de pe mâinile nevestelor. Nebunii se trezeau la realitate, recunoscându-şi rudele şi recitând chiar poeme învăţate la şcoală. În aer plutea o revelaţie copleşitoare.

Începu ospăţul. Sute de feluri de mâncare fură aduse pe platouri bogate, în timp ce dansatorii îl preaslăveau pe Marele Binefăcător cu mişcări seducătoare. Andaa îşi netezi barba satisfăcut. Scrutând alaiul vesel, privirile îi încremeniră pe chipul Kalăi, care îl spiona ascunsă după o eşarfă pusă la uscat. În ochii ei spumegau ape negre şi se încingeau piei pe cărbuni aprinşi. Trebuia s-o aibă. Se despărţi de Bindu şi porni în direcţia fecioarei.

Când îl văzu apropiindu-se, fata o zbughi, dispărând într-un pâlc de copaci. O găsi pieptănându-şi părul la umbra unui mangotier.
̶  Kala, permite-mi să stau lângă tine.
̶ Am să mă dăruiesc ţie, dacă îmi promiţi să îmi îndeplineşti orice dorinţă după ce ne consumăm iubirea.
̶  Orice!
Nicio plăcere trăită vreodată nu se compara cu vraja acelui trup care se înfierbânta şi se răcea deopotrivă, învârtindu-l în cercuri de văpaie şi străpungându-i mai apoi măruntaiele. Se rătăci în pletele ei întunecate, unde auzea urlete de lupi şi gemete înăbuşite. Totul se petrecuse atât de repede, dar lui i se păruse o eternitate.

Lipsit de vlagă, o întrebă:
̶  Spune-mi, ce îmi ceri în schimbul darului oferit?
Kala îl sărută linguşitor şi îi şopti:
̶  Dă-mi Oul.
Andaa înlemni.
̶  Nu se poate...Te rog, orice altceva!
̶  Mi-ai promis, mărite guru, spuse fata şi surâse maliţios.
̶  Nu, nu, nu... bâigui bărbatul pierdut.

Atunci Kala fugi. Andaa ştia unde se duce şi goni cât putu de repede, dar ajunse prea târziu. Oul fusese distrus. Printre fragmentele luminoase împrăştiate pe jos, zăcea chircit un bătrân gol, cu braţele strânse la piept, ca într-un sicriu alb.
̶  Mi se spune Yhvh sau Cel ce Este. Cândva, cu mult timp în urmă, l-am trimis pe unicul meu fiu să-i izbăvească pe oameni prin sacrificiul suprem, dar ei s-au întors la păcat şi ne-au dat uitării pe amândoi. După mii de ani, fiul meu m-a rugat să-i îngădui să revină pe pământ. Am ezitat, dar iubirea lui nemărginită m-a convins şi mi-a amintit de ce am creat omul în primul rând. L-am însoţit mereu. Împreună am îndreptat relele săvârşite de semenii lui, am vindecat boli şi suferinţe. Din nefericire, s-a abătut el însuşi de la misiunea divină, cotropit de patimi şi lăcomie. Sunt atât de obosit... Trebuia să mă opresc la a cincea zi.

Bătrânul tuşi convulsiv şi desenă ceva în nisip. Părea un simbol antic. Andaa se prăbuşi lângă fiinţa plăpândă care îşi dădea duhul la picioarele mulţimii îngrozite. Din depărtare, glasul batjocoritor al fetei de negustor îi cresta carnea, smulgândui-o de pe oase:
̶  Mai bine rămâneai să tragi clopotele, băiete.