Mulţi l-au ocărât, au dat vina pe el pentru toate necazurile care s-au abătut asupra lor. I-a auzit pe mulţi spunând cu angoasă: "A fost un an îngrozitor!" Alţii i-au adresat cuvinte mult mai aspre, la care preferă să nu se gândească deloc. A fost acuzat de pierderea locurilor de muncă, de divorţuri, inundaţii, cutremure, războaie şi alte calamităţi. De-ar fi putut vorbi omeneşte, le-ar fi explicat cu frumuşelul că nu el a cauzat toate aceste neplăceri, ci doar a tras un semnal de alarmă, i-a ajutat să-şi conştientizeze greşelile, cum fac toţi profesorii. Asta a învăţat de la Tatăl lui, domnul Timp, când era încă un embrion în Coridorul Clipelor Viitoare.
A oftat melancolic, apoi a zâmbit. Era un surâs uşor sarcastic.
- Ehe, totuşi nu sunt cel mai detestat an din istorie. Ce să mai zică 1939? Bătrânelul acela încă mai are dureri cumplite de şale. L-au cocoşat ocările pământenilor. Oare cum o fi urmaşul meu, 2017? s-a întrebat 2016, în timp ce un brad şi-a scuturat de zăpadă o creangă şi a aşezat pe cifra 2 o căciuliţă albă. Vrăbiuţa din rotocol şi-a luat zborul, surprinsă. Prin trupul invizibil al acestuia vântul a început să sufle puternic. Dacă zero-ul ar fi avut un piept, inima i-ar fi zburat dusă de rafală.
2016 ştia regula - nu avea voie să discute cu cel care îi urma la conducere, dar era extrem de curios din fire. De-odată, a tresărit. Din spatele lui se apropia cineva cu paşi apăsaţi. Cine poate să fie?
- Ehei, salutare, prietene!
Când a dat faţă în faţă cu el, 2016 a rămas statuie. Era chiar 2017, în cifre şi oase.
- Te miri că mă vezi? Într-adevăr, nu mulţi au acest privilegiu, dar Tata Timp a decis să facă o excepţie. Cică vrea să ne sfătuim, să ne dăm mâna, o chestie din asta spirituală legată de eternitate şi dispariţia tiparelor temporalităţii.
- Serios? Vai, încă nu-mi vine a crede. Tu eşti... viitorul!
- Te sperie, nu?
- Într-un fel... Pe oameni mereu i-a intimidat, a şoptit 2016, simţindu-se dintr-o dată extrem de mic şi neînsemnat.
- Da, fiinţa umană şi-a făcut din devenire un duşman. Puţini îşi dau seama că ei dau naştere viitorului prin gânduri şi acţiuni. Îşi croiesc labirinturi în care ei înşişi se pierd, după care strigă după ajutor. Ia zi-mi, care e cea mai frumoasă amintire pe care ai cules-o din serviciul tău?
- Probabil că ziua în care un bun samaritean a salvat o fetiţă de sub ruine, în acel cutremur. Mi-a redat încrederea în bunătatea locuitorilor acestei planete după ce cu o zi înainte fusesem martorul unor crime oribile. Acum toate evenimentele astea îmi par simple personaje pictate pe o mare pânză de minute. Mă uit la trupul meu interior, la esenţa mea, şi zăresc mici capete înotând într-o mare de evenimente. Mai apoi se scufundă ca şi când n-ar fi fost. Păstrez în mine atâtea amintiri, încât mă întreb cum de sunt încă aşa semeţ.
- Hm, cred că ştiu ce zici, chiar dacă deocamdată nu sunt decât o umbră, o proiecţie, o pânză care îşi aşteaptă pictorii, a spus 2017. Arăta, într-adevăr, ca o fantomă, cu patru cifre translucide care tremurau mângâiate de vânt.
- Ce sfaturi mi-ai da pentru când îmi încep slujba? l-a întrebat silueta străvezie.
- T-tu îmi ceri MIE sfatul?
- Dar ce credeai, că dacă sunt mai mare decât tine sunt şi mai înţelept? Din contră, sunt vid, gol, ca un bebeluş. Abia aştept să fiu umplut de dorinţe, vise, întâmplări, naşteri, revoluţii.
2016 şi-a smuls câteva clipe pentru a cugeta, apoi a răspuns:
- Fii mereu bucuros că EŞTI şi în acelaşi timp NU EŞTI. Fii blând cu cei care îşi leagă viaţa de tine 365 de zile, apoi o taie cu foarfeca destinului şi merg mai departe la următorul an. Nu te întrista dacă eşti învinuit pentru ce nu merge bine pentru că totul e trecător şi curând toţi vor uita că te-au socotit cândva nefavorabil. Apreciază această naivitate a sufletelor care plutesc pe mantia ta de-a lungul a patru anotimpuri. Fă-le călătoria cât mai plăcută şoptindu-le, înainte să adoarmă, versuri străvechi despre cum timpul vindecă toate rănile.
Lui 2016 i se părea că vorbise cu un patos străin. Era oarecum mândru de sine. Îi trecuse de tot regretul că nu a fost mai apreciat. Se pogorâse asupra lui o linişte sublimă. L-a privit pe 2017 cu blândeţea unui părinte. Curând el avea să-i ia locul, însă 2016 nu resimţea nici pic de invidie. Din depărtări răsuna un glas stins: Toate la vremea lor, dragii mei, toate la vremea lor...
- O să mai fie războaie, nu-i aşa? Şi foamete, nedreptate, suferinţă... a murmurat 2017.
- Da... lumea încă mai are de învăţat.
- Dar o să fie bine, nu? Până la urmă toate se aşază, ca şi fulgii ăştia de zăpadă.
- O să fie bine, a spus 2016 şi l-a invitat pe amicul său fantomatic la o ultimă plimbare. Deasupra lor, un soare roşiatic îşi încheia şi el socotelile cu luna decembrie.
