Cum nimeni nu putea să zică nu unei după-amieze libere (cu excepţia celor cu adevăraţi ocupaţi, cum ar fi Cristina...), ne îmbarcăm cu toţii în autobuzul care ne duce la curse, un school bus bătrîn şi galben, exact ca alea pe care le ştim din filme, cu toate cele, inclusiv şoferul care ne deschide şi închide uşa manual cu un sistem de pîrghii şi care ne spune să nu vărsam ceva pe scaunele de vinilin că după noi o să transporte nişte oameni "bine îmbrăcaţi" (hm...). Toată lumea se întreabă de cîte zeci de ani nu mai fusese într-un school bus. La mine răspunsul e simplu: niciodată.
Cumva, cumva ajungem şi la hipodromul Woodbine, undeva la marginea oraşului, în preajma aeroportului. Terenul pe care se află hipodromul e imens, dar ar trebui să mă obişnuiesc odată şi odată cu ideea că asta nu e în principiu o problemă pentru o ţară cu atît de multă geografie (şi-atît de puţină istorie, ar adăuga răutăcioşii).
După ce ne primim cupoanele de doi dolari care să ne dea gustul la pariat, grupul se împarte brusc în trei: unii care se duc la cursele de cai, alţii la cazinou şi un grup foarte mic de doamne care vor "să vadă caii", adică să facă un tur al grajdurilor. 'When in Rome, do as the Romans do' îmi zic şi mă îndrept către pavilionul central - un monstru de tribună pe trei etaje, avînd la fiecare etaj nişte săli enorme cu ecrane, ghişee de pariuri şi locuri de mîncat şi/sau băut. Şi pariori. Mulţi. Deşi era ora prînzului într-o zi de lucru, sălile erau cît se poate de animate, cu tot felul de inşi care fie urmăreau preocupaţi ecranele televizoarelor (la Woodbine se poate paria şi pe alte curse din America de Nord), fie pendulau continuu între tribună şi ghişeele de pariuri.
Cursele sînt la jumătate de oră distanţă şi nu durează nici un minut, aşa că tensiunea atinge paroxismul timp de cîteva secunde. Pariorii se înfierbîntă peste poate, îşi încurajează favoriţii sau îşi ocărăsc oponenţii şi mai toţi sfîrşesc prin a-şi arunca cu obidă în aer biletele mototolite sau ferfeniţite...
Care va să zică, avem doi dolari, cum procedăm?... Încă de la prima cursă îmi aleg un cal cu un nume simpatic şi pariez pe el să cîştige cursa. Flash Photo iese ultimul. Hm... Poţi să-ţi alegi calul favorit pentru că e murg, sur sau bălan, pentru că poartă numărul tău norocos sau culoarea ta preferată, pentru că are un nume caraghios sau pentru că ţi-a făcut cu ochiul la intrarea pe pistă, e cam tot aia...
Apropo de nume de cai, şi-aici e dificil de ales între alde All Star Girl, Ascot Gavotte, Away Ahead, Closing Remarks, Executive Jimmy, General Kiridashi, Frank's Approval, Give me an Inch, Johnny Magic, Missedbythatmuch (!), Nancy's Slave, Skinner, Smoke Bomb, Stuck in Vegas sau Vexation...
La venire ni s-a dat programul curselor de azi, o broşură relativ voluminoasă care aduce cu paginile de cotaţii la bursa din ziar - numai cifre şi abrevieri, totul cu un font puchinos... Ce poţi să afli din program? Totul, mai puţin ce-a mîncat jocheul la micul dejun (sau calul cîştigător...): pedigree-ul calului şi ce curse a mai alergat şi / sau cîştigat la viaţa lui, cît cîntăreşte jocheul şi harnaşamentul, palmaresul lui, ce medicamente ia calul, dacă e un mudder (adică aleargă bine în noroi, cazul de faţă) sau dacă aleargă cu blinkers (da, ochelari de cal).
Eşecul răsunător din prima cursă m-a convins să-mi iau gîndul de la pariat şi să iau totul ca pe o călătorie de plăcere, să mă bucur de privelişti, fie că e vorba de caii care aleargă mîncînd... turful, fie că sînt pariorii care se dau de ceasul morţii în tribună.
Dar iată că vine şi ultima cursă. Îmi aduc aminte că mai am un cupon nefolosit. Cum între timp m-am mai dumirit apropo de variantele de pariuri urmărindu-i pe alţi colegi care păreau că ştiu ce fac, îmi zic 'acum ori niciodată'! Îmi aduc aminte că un pliant luat de la toaletă (era lîngă unul care te învăţa cum să-ţi ţii dependenţa de pariuri "în frîu") zicea că favoriţii ies pe primele trei locuri în 67% din cazuri. Aşa că aştept pînă mai sînt 30 de secunde înainte de începerea cursei, mă înfiinţez la un ghişeu şi-i turui casieriţei: 'Race 8: $2 triactor box on 2, 8 and 13' (aşa cum scrie în pliant că tre' să zici la ghişeu). Trag o gură de aer şi-o întreb zîmbind: 'Se vede că-i prima oară cînd pariez?' la care ea îmi zîmbeşte scurt şi-mi dă beletu'. Un triactor e atunci cînd, aşa cum spun copiii, încerci să ghiceşti primii trei cai din cursă. Box înseamnă că ordinea sosirii nu contează.
Cu biletul strîns în mînă, mă duc afară cu toţi ceilalţi vicioşi (şi nu mă refer la fumători - fumatul e permis numai la etajul superior al tribunei, acolo unde eşti atît de sus încît îţi poate da sîngele pe nas...).
COME ON!!! GIDDY UP!!! GO BABY!!! SEVEN, YOU DA ONE!!! BRING IT HOME!!! YEAH, BABY!!! YOU'RE THE WINNER!!! GO EIGHT, GO!!! YOU CAN DO IT!!!
Mă dumiresc abia după încheierea cursei cînd ecranul uriaş de pe marginea pistei dă reluările. Ordinea sosirii: 1. #2, 2. #8, 3. #13... Şi cîştigurile: $ 198.02 pentru triactor box. Nu mai spun cît ar fi fost dacă pariam pe ei în ordine...
Din păcate nu pot să sar (prea tare) în sus şi să execut dansul de rigoare pentru că în jur, lumea (colegii mei inclusiv) e care amărîtă, care indiferentă.
Pe drumul spre casa am rămas cool, conştient că măcar o parte (infimă, ce-i drept) din cîştigul meu provenea din banii jucaţi de cei cu care împărţeam school bus-ul. Uite aşa, o după-amiază începută ca filmul fraţilor Marx s-a terminat precum titlul filmului cu DeVito (idem)...
(Toronto, 23 octombrie 2004)
