Viaţa la ţară... (1)

În copilărie nu-i suportam pe ţigani! Cum să-i suport când ai mei mă ameninţau mereu: ieşi tu afară din curte, că vine ţiganul şi te bagă în sac.
Vara când mai era de lucru în gradină, venea Ion, ţiganul, să-l ajute pe tata; lucrau împreună, mâncau aceeaşi mâncare, ciocneau un pahar cu vin, iar când era gata lucrul, tata îi dădea bani şi Ion pleca.
N-am înţeles niciodată ce are tata de discutat cu el şi de ce râde la poveştile lui Ion, dar mai ales cum poate mânca la aceeaşi masă cu el. Anii au trecut, Ion a îmbătrânit, era bolnăvicios, nu mai putea lucra; venea doar duminica pe la noi, fie vara, fie iarna, deşi străbătea vreo 2 km. Bătea la uşă, o auzeam pe mama strigându-l pe tata: vino că ţi-a venit sufletul. Vara i se servea masa afară, sub bolta viţei de vie, aceleaşi bucate pe care le aveam şi noi, iar peste iarnă în casă. I se făcea şi-un pachet; vara primea un pahar cu vin, iarna un păhărel cu ţuică. Pleca şontâc, şontâc. De Paşti şi de Crăciun e obiceiul să vină ţiganii după pomană. Ion nu venea niciodată, cel puţin nu la casa noastră.

Într-o zi după ce a mâncat şi "discutat" cu tata, l-a anunţat că s-a însurat cu una mai tânără cu vreo 40 de ani ca el.
- Şi unde ţi-e nevasta Ioane?
- Unde să fie, am lăsat-o să mă aştepte la poartă.
- De ce n-ai adus-o şi pe ea?
- Nu ştie să se poarte-n lume.
- Cum o cheamă?
- ... Staţi că mă duc s-o întreb...

Într-o vară ai mei erau plecaţi în concediu. Am rămas eu acasă şi a apărut Ion. Ştiam cam ce i se dă, i-am făcut şi pachetul, dar el tot nu pleca.
- Ce mai vrei?
- Să vorbesc cu domnul...
- Nu-i acasă, e la Marea Neagră.
- Nu te cred... Precis doarme şi nu vrei să-l trezeşti. Eu stau pe bancă şi-l aştept să se scoale.

După două ore de aşteptat, - timp în care am tot încercat să-l lămuresc -, s-o fi dumirit că tata nu e acasă, şi a plecat foarte ofensat că n-a fost anunţat în prealabil de planificarea concediului.
Cum arăta Ion? Mortal. Mic, slab, cu pielea tăbăcită, cam ca la elefanţi, fără dinţi, îmbrăcat elegant, cu costumele tatălui meu, care cam atârnau pe el, cu o pălărie de la tata. Purta costumul direct pe piele. Iarna îşi lua o cămaşă dedesubt, tot de la tata. Cum apărea în uşă şi-l vedea pe tata, zâmbetul ştirb i se lăţea parcă, pe tot corpul...


Nu pot să nu-l amintesc pe profesorul de latină. Pe vremuri student la teologie. Cum însă cultul greco-catolic a fost interzis, n-a mai apucat să-şi termine studiile, aşa că s-a făcut profesor de latină şi agricultură. Cel mai mult îi plăcea să predea... Dar în aşa fel, încât să-l înţeleagă bine elevii... Când preda rasele de vaci, ridica trei eleve în picioare: una slabă, delicată, una zdravănă, mai bine făcută şi alta...

Aşa înţelegeau elevii cum cea mai delicată are o altă constituţie, diferită de a celei bine făcută. Puteau deosebi bălţata românească de alte rase şi chiar a treia... Holstein.

Când a ieşit la pensie s-a gândit să se apuce iar de preoţie. Şi-a făcut un altar în garaj; şi-a făcut rost de odăjdii şi duminica dimineaţa ţinea slujba după ritualul catolic, în română şi latină.

Singura enoriaşă era nevasta lui pe care o spovedea săptămânal, îi dădea canoane şi o punea să facă prescură.

Aveau şi un câine, dar era tare vicios. Nu că muşca oamenii. Mânca ouăle şi puii. S-a hotărât preotul să-l omoare... Zis şi făcut... Apoi l-a îngropat în spatele garajului. După o săptămâna, când s-a trezit în zori şi a ieşit după treburi afară, cine stătea în faţa uşii? Câinele. Slab, jigărit, dar foarte viu. L-a apucat pe preot frica şi a început să se roage. A venit şi restul familiei să vadă minunea... Câinele s-a uitat un timp la ei, apoi a plecat. Toţi au rămas convinşi că numai satana le-a putut juca aşa o farsă. A ţinut el şi o slujbă specială şi a sfinţit iar casa...
Geta