Deci, despre asta vorbea toată lumea...

În urmă cu trei luni am trecut printr-o metamorfoză definitivă. Mi-a mai crescut un rând de colţi şi gheare (foarte prietenoasă nu eram eu nici înainte), pe ochi mi s-a aşternut o peliculă subţire, capabilă să mărească de 1000 de ori amănuntele şi mi s-a activat o glandă despre care habar nu aveam că există: cea care secretă disperarea. Nici la serviciu nu mă mai duc. Casa în care locuiesc s-a schimbat. Înainte fumam peste tot şi cănile de cafea erau lipite practic de mâna mea stângă. Acum m-am lăsat de fumat, iar cafeaua e o amintire plăcută. Ne vizitează foarte rar câte un prieten şi de câte ori îmi intră în casă străini de microclimatul în care respir, insist să se spele pe mâini (am renunţat cu greu la ideea de a pune sticla de alcool sanitar la cuier). Acum mă feresc de ace şi de lame, de tot ce m-ar putea răni în vreun fel, pentru că nu îmi mai permit să zac sau să nu fiu în stare să le fac pe toate. Mă tem de viruşi şi văd peste tot microorganisme înmulţindu-se rapid. Am tuns până şi motanul soldăţeşte, ca nu cumva să-i plutească părul prin aer, şi ghearele i le-am tăiat, doar mustăţile i-au rămas neatinse.

Nu prea mai pot dormi ca înainte. Uneori aţipesc în cursul zilei câte 40 de minute şi apoi mă trezesc buimacă, nepregătită să o iau de la capăt. Inima îmi bate mai repede şi uneori nu îndrăznesc să respir. Am devenit o plângăcioasă, eu care credeam despre mine că sunt o femeie puternică, una-două mi se umplu ochii de lacrimi. Şi cu toate astea trupul meu secretă hormoni ciudaţi care îmi dau puteri nebănuite: cea de a înfrunta pe oricine, cea de a spune lucruri pe care în circumstanţe normale nu le-aş fi rostit, puterea de a nu dormi nopţile decât maxim două ore la rând, capacitatea de a răbda de foame şi de sete atunci când am altceva mai important de făcut şi de fapt întotdeauna am ceva mai important de făcut.

Nu, nu-s bolnavă. Am intrat însă într-un club din care mi-am dorit multă vreme să fac parte. Clubul femeilor cu cearcănele până la brâu. Clubul celor veşnic îngrijoraţi. Clubul celor ce vorbesc piţigăiat. Clubul celor cărora le e brusc teamă de orice, dar s-ar bate cu oricine le-ar pune în primejdie zeitatea căreia ne închinăm: Majestatea sa, Copilaşul.

Am devenit mamă şi, potrivit expresiei americane, habar nu am avut ce m-a lovit. Umblu ca năucă prin lume murmurând aproape inconştient "of, copilaşul meu", deşi copilaşul e "bine mersi", slavă Domnului, nu mă pot abţine să nu tresar şi să nu mă îngrijorez la cea mai mică umbră de pericol.

Treaba asta cu copiii este cumplit de complicată şi de înduioşătoare în acelaşi timp. E ca un soi de epidemie, am înţeles că aşa se întâmplă de fiecare dată, e de-ajuns ca unul din grup (de obicei, cel mai puţin probabil) să intre în clubul ăsta şi-o să vedeţi cum brusc, se răspândeşte dorinţa de a citi poveşti unei burţi ţuguiate, în care se fabrică îngeraşul trandafiriu. Evident "virusul" e purtat de femei. Lor li se aburesc ochii mai uşor (deşi între cunoscuţii mei sunt câţiva bărbaţi dornici şi nerăbdători să schimbe scutece), ele încep să-şi viseze copiii (Azi noapte l-am visat pe fiul nostru, i-am spus într-o dimineaţă soţului meu. S-a întors spre mine şi m-a privit şi mi s-a tăiat răsuflarea... Era răpitor... doar fiul tău ar fi putut avea efectul ăsta asupra mea... Acum câteva săptămâni am visat că născusem o fetiţă. Stăteam cu ea în braţe, aici în patul nostru şi eram fericită, o strângeam la piept şi mă inundase o fericire nătângă, ce zici de visele astea, or însemna şi ele ceva...) ele aleg cu mare grijă cadourile pentru bebeluşii altora, ele descoperă pe internet site-urile şi forumurile despre copii (vai, iubitule, ce drăguţ, ştiai că încă din perioada intrauterină copiii aud şi percep lumina! Habar n-am avut, ce interesant...) Şi dintr-o dată, auzi că şi Mişu aşteaptă un bebe, şi Corina (o mai ţii minte pe Corina? Tipa aia de pe chat, nu se poate să n-o ştii) aşteaptă al doilea copil, şi a născut şi Adela (cum n-o mai ştii pe Adela?) o fetiţă superbă, o să o cheme Deanna. Dacă femeia se mai apropie şi de 30 de ani, fandacsia-i gata.

Nimic nu te poate pregăti pentru ce urmează. Oricâte cărţi ai citi, oricâte prietene însărcinate ai avea în jur, oricât de binevoitoare ar fi mamele şi oricât de multă informaţie ar exista peste tot. Nimeni nu te poate preveni îndeajuns de metamorfozele prin care veţi trece tu, partenerul tău, casa ta, pisica ta, gaşca ta de prieteni. Copiii sunt grozav de hotărâţi să primească acum ceea ce îşi doresc sau le trebuie – fie că e vorba de o îmbrăţişare, un pampers curat, ori o tură de apartament... Există o industrie întreagă care produce lucruri utile sau mai puţin utile, dar scumpe pe care trebuie să le cumperi, ca să descoperi după doar câteva zile că de fapt n-avea rost...

Dar e minunat. Toate eforturile se uită, treci peste toate durerile în momentul în care copilaşul tău îţi zâmbeşte aşa, cu un ochi pe jumătate deschis şi cu celălalt închis de-a binelea, îşi atârnă în colţul gurii ştirbe zâmbetul, şi te priveşte candid de după sânul uriaş (care da, te doare, alăptatul nu e nici pe departe o binecuvântare pentru mamă), ca apoi, cu multă naturaleţe să tragă un vânt sau să râgâie ca un birjar bătrân. Şi culmea, tu te bucuri că râgâie...

Primii 18 ani sunt mai grei, mi s-a spus, pe urmă te obişnuieşti cu ideea că sunt de fapt altcineva. Dar îmbărbătează-te pentru multe nopţi nedormite...

Iată povestea primelor o mie de nopţi cu Irina. Nu e o odă închinată "copilaşului meu", ci aventura noastră în devenirea ei. Am să vă spun nu doar poveştile mele ci şi pe cele ale altora ca mine, "loviţi" de acelaşi virus. Poate aşa, când bebeluşului dumneavoastră îi vor apărea în fiecare zi alte bube, ori l-or chinui colicii, n-o să mai alergaţi la spital în toiul nopţii, doar în papuci şi fără şosete... Ei, dar ce prostii spun eu aici, bineînţeles că o să uitaţi de cizme când v-o veni rândul. Şi dacă deja aveţi copii mari poate o să zâmbiţi amintindu-vă cum aţi depăşit cele mai grele crize din viaţă. Întotdeauna criza de azi e mai îngrozitoare decât ieri şi mai puţin dureroasă decât cea de mâine... Pentru că da, despre asta vorbea toată lumea pe când eu treceam senină prin viaţă cu cana de cafea în mână şi ţigareta între degete... Dar de-acuş.... s-a isprăvit!


Calendarul prietenilor
Pe 17 martie, la ora 10.50, la Bucureşti, s-a născut Ema Ioana, fiica Ancăi şi a lui Onuţ . Avea 3.280 g si 48 cm.
Pe 2 aprilie, la ora 18.15, la Bistriţa, s-a născut Rada Valentina, fiica Mihaelei şi a lui Radu. Avea 2.600 g si 49 cm.

[email protected]