Coborâm din autobuz la Perla. Venim din pădure, şi zgomotele oraşului ne zăpăcesc. Traversăm regulamentar şi ne îndreptăm spre următoarea trecere, când suntem depăşiţi de un domn care se clatină spectaculos. Arată de parcă ar veni de la o chermeză cu colegii de partid. Poartă un costum nou, bine croit, şi ochelari aleşi cu grijă. Are cam 50 de ani şi un corp îngrijit. În afară de mersul clătinat, singurul lucru care trădează că nu reuşeşte să controleze chiar totul e mătreaţa de pe umeri, pe care-o văd cu toată distanţarea socială cu care aşteptăm în spatele lui la semafor. Domnul îmi simte probabil privirea, şi se întoarce - stă chiar în buza trotuarului, şi mă tem că va cădea în stradă. Nu cade. Ne dezveleşte un zâmbet mai mult meschin decât alcoolizat şi, invitându-ne cu un gest larg spre maşinile care trec în mare viteză, ne spune cu voce tare:
- Poftiţi, vă rog. Aveţi toată libertatea!
După care, fără să aştepte răspuns, îşi ia singur libertatea invocată şi-o taie clătinându-se printre maşinile grăbite. La fel de coerent ca ofiţerul din Eseu despre orbire care, după ce-a zis că orbii ar trebui împuşcaţi, s-a şi împuşcat în clipa în care-a orbit.
Şoferii claxonează, dar îl lasă să treacă. Se face în sfârşit verde, traversăm şi noi, şi mergem cuminţi în urma lui. Tudor (6 ani) îmi împărtăşeşte intuiţia:
- El e primarul?
- De ce întrebi?
- Pentru că e îmbrăcat ca un primar.
În dreptul Spitalului de Urgenţă, o ia din nou pe mijlocul străzii. Merge spre Bulevardul Dacia. De fapt nu merge, pare că îmbrăţişează toată strada cu paşii lui largi şi iubitori. Timp de câteva clipe, ni se pare că aceasta e strada lui şi acesta e oraşul lui. După care se face din ce în ce mai mic. De la mare distanţă, clătinatul lui seamănă cu mersul unui om liber.
0 comentarii
Publicitate