Brânză meta şi Margareta

Suntem în autobuz, mergem spre pădure. La jumătatea drumului, urcă o mamă cu un băiat de opt-nouă ani şi o fetiţă cam de un an. Ne refuză ajutorul oferit cu căruciorul - are o mână sigură şi se descurcă de minune. Se aşază şi ia fata în braţe. Băiatul ia loc lângă ele şi începe să silabisească afişele de pe stradă. O întreabă pe maică-sa diverse lucruri legate de ce citeşte. Ea e nervoasă, obosită, n-are chef de explicaţii. Se uită în jur, îşi aminteşte de mască şi îi închide gura cu una. Puştiul trage de mască, şi-o îndepărtează de faţă cât îi permite elasticul, şi spune cu voce tare:
- Masca asta miroase a brânză meta şi-a margareta.

Sau poate de fapt a zis:
- Masca asta miroase a brânză Meta şi-a Margareta.

Îşi potriveşte masca mai jos, eliberându-şi nasul, şi începe să cânte fără oprire, distrându-se de minune: "miroase-a brânză meta şi-a Margareta, miroase-a brânză meta şi-a Margareta, miroase-a brânză meta şi-a Margareta...".

Dacă nu eşti atent la cuvinte, cântecul lui aduce cu un ritual. Unul eficient, pentru că maică-sa se relaxează în sfârşit. Poate şi pentru că nu mai trebuie să răspundă la întrebările legate de afişe, cuvinte, sensuri. O privesc în timp ce ignor întrebările propriului meu copil - care silabiseşte la rândul lui afişe -, pentru că nimeni nu judecă mai tare o mamă decât altă mamă care face aceleaşi greşeli.

Dar eu am o scuză serioasă - eu tocmai am dezlegat misterul unui ciudat comportament uman. Am înţeles că oamenii care-şi poartă masca sub nas fac asta pentru că au simţit dubiosul miros de brânză meta şi Margareta.