Şi m-a făcut poponar!

E ora două noaptea şi citesc Pastoralia lui George Saunders. Sunt la prima povestire: doi oameni angajaţi să se prefacă că sunt neanderthali într-un parc tematic aşteaptă să se iţească capetele vizitatorilor. Deodată, de afară (din realitatea mea) se aud zgomote. Mi se pare că e o petrecere, dar de fapt e o ceartă. Îmi văd de cartea mea, până când aud pe cineva care zice cu voce tare:
- A vrut să-mi dea două palme şi m-a făcut poponar!

Replica e irezistibilă, aşa că sting lumina şi merg la fereastră să spionez. Pe o străduţă învecinată a sosit o maşină de poliţie. Un bărbat şi o femeie îl acuză pe un tip cu pantaloni albi trei sferturi că s-a uitat în curtea lor. Scena e destul de departe, de la etajul meu nu aud prea bine şi nici nu văd bine prin plasa de ţânţari, dar nu o ridic de teama liliecilor care noaptea zboară periculos de aproape de bloc. Aud doar răspunsul tipului în pantaloni trei sferturi albi, care zice că el nu s-a urcat pe gard, că e pe spaţiul public şi-a aruncat doar o privire, că vrea să-şi ia teren în zonă şi vrea să vadă cât de mari sunt curţile. Că se poate verifica pe camere. Că domnul a vrut să-i dea două palme şi l-a făcut poponar. Insistă la poliţişti să se uite pe camere, dar nimeni nu-i răspunde. Eu îmi doresc din tot sufletul ca cineva să se uite pe camere, pentru că alaltăieri i-au furat bicicleta bărbatului meu, care-a făcut plângere la poliţie şi aşteaptă ca cineva să se uite pe camere.

După jumătate de oră în care tipul cu pantaloni albi şi doi poliţişti rămaşi discută prea încet pentru mine, cei trei se despart salutându-se tare. Pentru câteva clipe, rămânem, în linişte, doar eu şi camerele de luat vederi.

Apoi eu mă întorc la povestirea în care doi oameni sunt angajaţi să se prefacă că sunt neanderthali. De afară nu se mai aude nimic. Se văd din când în când doar umbrele liliecilor care zboară la gura peşterii.