Nici măcar o zi

Sunt obosită, după o zi în care am tras la un proiect de la job, am tras pentru doctorat, am făcut curat, am hrănit copilul şi m-am jucat cu el. Acum mă plimb absentă prin parc, cu copilul înainte pe trotinetă, şi cu bărbatul la fel de absent, după ce-a tras pentru job şi m-a ajutat la făcut curat, hrănit copilul şi jucat cu el. Simt că am făcut multe tipuri de muncă, simt că şi plimbarea asta prin parc e tot muncă. Nu vreau decât să mă odihnesc, să dorm, sau mai bine să fac ceva frivol, de fete, ceva cum ar fi, nu ştiu - şi atunci le văd.

Sunt două femei mult mai tinere, mai suple, mai îngrijite decât mine. Sunt aranjate şi par frivole, au unghii perfecte, machiaj perfect, ţinute perfecte, îşi zâmbesc cu prietenie şi par complet absorbite de discuţiile lor, probabil despre vacanţe şi coafor şi haine, şi cu siguranţă nu despre copil, job, doctorat, curăţenie. Le invidiez. Mă trezesc că gândesc, cu invidie şi meschinărie: "Fetele astea n-au muncit nici măcar o zi în viaţa lor".

Fetele se apropie, copilul trece prea aproape de ele, eu îi strig pasiv-agresiv să păstreze distanţa socială, apoi îmi pare rău că m-am descărcat pe el, mă grăbesc să-l ajung, şi trec pe lângă ele exact când una îi zice cu voce tare celeilalte:
- Păi normal, ăla n-a muncit nici măcar o zi în viaţa lui!