Sub plapumă, la căldurică

Vorbesc la telefon cu o prietenă care-a fost plecată mult timp de acasă. Merg pe stradă vorbind la telefon, şi sunt total absorbită de vocea şi prezenţa ei. N-am mai văzut-o demult, mi-e dor de ea, o ascult cu atenţie, şi, pentru că mă bucur că împărţim din nou acelaşi oraş, şi pentru că vreau ca şi ea să se bucure, chiar dacă nu-i chiar cel mai minunat oraş din lume, îi spun cu voce tare, în timp ce traversez trecerea de pietoni:
- Vine toamna, e momentul perfect să stai în culcuşul tău. Sub plapumă, la căldurică.

Şi atunci bărbatul cu care-mi împart viaţa şi gândurile, care vede pentru mine, mă strânge de mână şi văd şi eu: în faţa noastră merge un bărbat între două vârste. Hainele sunt închise la culoare, dar, dacă te uiţi atent, se văd uşor petele, aşa cum se văd şi semnele mizeriei bătucite în pliurile pielii de la glezne. Bărbatul are un rucsac şi un sac de dormit murdar. E limpede că va dormi sub cerul liber, aşa cum probabil o face de multă vreme încoace, şi cum o s-o mai facă cât timp va mai rezista. Iar eu tocmai i-am reamintit atât de crud, cu voce tare, că acum e momentul perfect să stai în culcuşul tău. Sub plapumă, la căldurică.