Ecce Homo - Iată Creştinul

Întru veşnica amintire a celui care a fost, este şi va fi
Sfîntul Părinte Karol Wojtyla - Papa Ioan Paul II


Precum atîţia şi atîţia oameni din lumea largă, l-am întîlnit şi eu pe Papa Ioan Paul II.
Şi nu-l voi putea uită vreodată. Mi-e martor bunul Dumnezeu.

Întotdeauna, de la oarecare distanţă, Papa Ioan Paul II îţi apărea lăuntric astfel încît, fără să vrei suspinai inevitabil: Ecce Homo! În clipa în care ajungeai să-i întîlneşti Lumina privirii, să fii iertat de zîmbetul său bun şi apoi să-i simţi pe creştet mîna din Duh Sfînt - îţi şopteai întru tainică pace şi fericire: Iată Creştinul!

Între cei care l-au întîlnit pe Papa Ioan Paul II, se povesteşte că, nu cu mult înainte de moarte, i s-ar fi pus aceste trei întrebări:
- Cum defineşte un om sfînt?
- Ce înseamnă viaţa de după moarte?
- Ce rugăciune recomandă fiecărui om?

Iar Papa Ioan Paul II a răspuns fără ezitare, domol, cu blîndeţe şi simplitate, dar zîmbind cu anume tîlc astfel:
- Mmm-da: Omul sfînt....
Prin existenţa oamenilor sfinţi se recunoaşte omul ca fiind sfînt. Şi astfel se recunoaşte existenţa divinităţii. Şi, pentru mine ca şi creştin, existenţa Lui Dumnezeu, precum şi a Lui Iisus Christos întru Sfintul Duh. Căci recunoscîndu-se şi astfel divinitatea, se recunoaşte însuşi omul ca fiind divin.

- Păi, viaţa de după moarte..., viaţa veşnică, moartea ca moarte... Despre acestea toate, iată deci:
Dacă viaţa de după moarte ar fi doar această viaţă din nou aceeaşi, cu alte cuvinte, dacă după moarte, reînviaţi am duce o nouă viaţă tot ca această, schimbând-o doar în mai bine sau în mai rău, la nivel de percepţii şi concluzii individuale, dar şi colective, atunci, jertfa Domnului Iisus Christos nu s-ar mai justifica în nici un fel.
Implicit, nu s-ar mai justifica jertfa Lui Dumnezeu Însuşi prin sacrificarea deliberată a Fiului Său Unul şi Unul născut, Iisus Christos.
S-ar pune la îndoială curând, fără ezitări şi fără şanse de convertire, sau reconvertire, existenţa Lui Dumnezeu...
Această "înviere" ar deveni inevitabil, o zădărnicie fără de sfârşit.
Viaţa de după moarte ar deveni astfel paradigma farselor sinistre.
Din fericire, nu este aşa!
Căci aşa cum Dumnezeu este Cel care este - ca o consecinţă directă şi ireconciliabilă - viaţa de după moarte este altă-viaţă.
Despre care ştim în adevăr omenesc, doar atât: că există şi că e veşnică.
Adică, nu ştim nimic.
Despre care simţim în adevăr omenesc, doar că ne sperie. Adică, n-o dorim.
Dovada?
Cât de simplă este - iat-o: luptă pentru păstrarea şi prelungirea sine die a acestei vieţi.
Una, cea pe care-o înduri. Aşa cum este ea pentru fiecare dintre noi. Bună sau rea.
Ce înseamnă asta?
Lupta pentru amânarea infinită a morţii.
Însă, dacă s-ar accepta, apoi înţelege, apoi simţi, apoi îmbrăţişa cu inima deschisă şi curăţită aceste cuvinte ale Domnului Iisus Christos:
"Şi viaţa veşnică este această: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Christos, pe care L-ai trimis Tu." (Ioan 17/3),
fiindcă:
"Eu le-am dat slava pe care Mi-ai dat-o Tu, pentru ca ei să fie una, cum şi Noi suntem una, Eu în ei şi Tu în Mine; pentru ca ei să fie în chip desăvârşit una, ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit, cum M-ai iubit pe Mine." (Ioan 17/ 22, 23),
atunci cu siguranţă, acea altă-viaţă ar deveni ţelul suprem al acestei vieţi.
Cât despre moarte?
Ar fi, într-adevăr, doar o trecere.
Iisus Christos precizează:
"V-am spus aceste lucruri ca să aveţi pace în Mine. În lume veţi avea necazuri, dar îndrăzniţi: Eu am biruit lumea." (Ioan 16/33)

- E simplu - recomand oricui această primă parte a Rugăciunii pentru Pace a Sfîntului Francis de Assisi:
Doamne - fă-mă instrumentul Păcii Tale!
Acolo unde e ură - îngăduie-mă să semăn dragoste;
unde e ofensă, păgubire sau rănire - iertare;
unde e lipsă de nădejde, disperare - speranţă;
unde e întuneric - lumină;
unde e tristeţe - bucurie;
unde e îndoială - Credinţă.
Aşa se povesteşte, printre atîtea alte legende, despre Papa Ioan Paul II.

Precum atîţia şi atîţia oameni din lumea largă, l-am întîlnit şi eu pe Papa Ioan Paul II, care mereu a rămas neschimbat cu sine-însuşi, Părintele Karol Wojtyla.

Întotdeauna, de la oarecare distanţă, Părintele Karol Wojtyla îţi apărea lăuntric astfel încît fără să vrei suspinai inevitabil: Ecce Homo!

În clipa în care ajungeai să-i întîlneşti Lumina privirii, să fii iertat de zîmbetul său bun şi apoi să-i simţi pe creştet mîna din Duh Sfînt - îţi şopteai întru tainică pace şi fericire: Iată Creştinul!

Fii binecuvîntat veşnic Sfinte Părinte Karol Wojtyla - Papa Ioan Paul II.

(4 Aprilie 2005 / Boston)