Seara târziu

Tata se simte puţin mai bine, copilul e la buni, aşa că ne hotărâm să facem ceva interzis şi obscen, ceva ce n-am mai făcut de zile bune: ne plimbăm de mână seara prin centru. Fără ţintă şi fără grabă. Pe străduţe întortocheate şi întunecoase, pe care am putea să facem orice lucru interzis care ne-ar trece prin cap. Şi facem - mâncăm îngheţată. E aproape 10, e frig, când auzim un zgomot în spatele nostru. Ne întoarcem şi vedem cum se apropie rapid de noi doi băieţi cu un cărucior gol de supermarket. Unul e mai înalt decât bărbatul meu, celălalt mai scund decât mine. Vorbesc tare, sunt agitaţi, discută ceva important. E clar că e un cărucior furat, aşa că mă gândesc să le fur şi eu ceva. O replică. O replică a străzii, conectată cu realitatea, cu nevoile unor oameni mai adevăraţi, mai vii, care trăiesc mai puţin în ficţiuni şi-n capul lor.

Dar cât am gândit eu treaba asta, ei au tăcut. Am pierdut ocazia, ca de obicei. Ei tac intens şi se gândesc la ceva, cu siguranţă la cele vorbite. Regret c-am pierdut replicile lor, mai mult decât am regretat orice spectacol online ratat anul ăsta. Pe toată strada se aude doar zdrăngănitul căruciorului de supermarket. Căruciorul e un simbol polarizat, cum zicea Victor Turner despre simbolurile ritualice. Are un sens organic, personal, dar şi unul ideologic, mă gândesc că aş putea să scriu despre asta pe LiterNet, în schimbul replicii pierdute. Deşi poate ar fi puţin plictisitor, şi poate - şi deodată, chiar în momentul în care băieţii ne depăşesc, înaltul îi zice celuilalt cu voce tare:
- Păi tu crezi că dacă leul ăla nu era dresat, nu-i mânca pe toţi de-acolo din studio?