Eram în liceu, mă îndrăgostisem până peste cap (de teatru), cochetam de mult cu literatura şi cu filmele, aveam acces la internet sporadic şi cel mai mare vis al meu era să public orice pe LiterNet. Ar fi fost suficient şi să-mi apară o frază, doar ca numele meu să fie păstrat în arhiva din ce în ce mai bogată şi mai prestigioasă a portalului. În peisajul destul de sărăcăcios de-atunci, chit că LiterNet n-avea prea mare concurenţă, diversitatea şi calitatea conţinutului pe care îl promova ar fi fost suficiente ca să îi asigure un loc în topul publicaţiilor culturale autohtone. Deşi nu ştiu să fi fost alcătuit vreun astfel de top până acum, oricine a vizitat măcar o dată pagina LiterNet a fost obligat să admită că locul e primitor, e generos, e la vârf şi va fi revizitat curând.
Nu cunoşteam personal pe cineva care să fi publicat pe LiterNet la acea vreme, dar când o cunoştinţă de vârstă apropiată a debutat cu o cronică de teatru, ambiţia mi-a învins reţinerile şi am recenzat două spectacole produse de Teatru 74 din Cetatea Medievală Târgu Mureş - loc care pentru mine devenise concomitent un axis mundi şi un soi de templu artistic - şi i-am trimis apoi textele lui Răzvan Penescu. Am aşteptat cu înfrigurare răspunsul lui şi am avut noroc că fondatorul LiterNet e unul dintre cei mai prompţi şi mai punctuali oameni pe care i-am cunoscut. În scurt timp, anxietatea aşteptării a luat sfârşit când am văzut mailul de răspuns şi a fost înlocuită cu o dezolare cumplită când am citit refuzul ferm, argumentat consistent şi fără echivoc al lui Răzvan Penescu. Nu ţin minte să fi lăsat în picioare vreo frază din cronicile mele, ce-i drept, destul de concise, dar argumentele sale irefutabile m-au convins că sunt un spectator inept şi un cronicar de ocazie lamentabil, iar concluzia m-a bântuit o vreme ca o mantră frustrantă pe care nu reuşeam să mi-o şterg din creier. Citez din memorie: "Iniţiativa ta e lăudabilă, dar mai ai mult de scris şi de citit." Cum fusesem un cititor şi un scriitor tenace până în acel moment, sentinţa lui Răzvan Penescu avea un aer de fatalitate vecin cu blestemul. Am lăsat baltă orice tentativă de a mai scrie vreo cronică, dar microbul teatrului continua să mă macine în fiecare zi, astfel încât am rămas un spectator consecvent şi la fel de pasionat. În mod inconştient, am urmat şi sfatul: am citit în continuare tot ce m-a interesat, preponderent literatură şi am scris, dar orice altceva în afară de cronici.
Pe când emailul destabilizator fusese dat uitării, am primit într-o seară un telefon din partea Alinei Nelega - pentru care aveam o stimă vecină cu adulaţia - care m-a informat că Mircea Sorin Rusu şi Gabriela Monica Rusu au tradus piesa Strangerhorse a americanului Brian Dykstra, care va fi publicată în format electronic pe... LiterNet, aţi ghicit!, şi, conform obiceiului, e necesară o prefaţă. Răzvan Penescu a întrebat-o dacă nu îi poate recomanda un nume proaspăt care să semneze prefaţa, iar Alina Nelega s-a gândit la mine. Nu reţin dacă am scăpat telefonul sau l-am strâns până mi s-au albit degetele, dar am acceptat pe loc propunerea şi am rugat-o să îmi trimită piesa cât de repede. De îndată ce-am primit textul, l-am devorat fără pauză şi am scris apoi o prefaţă pe care Alina Nelega a considerat-o "perfectă cuvânt cu cuvânt, virgulă cu virgulă". N-am primit extrem de multe elogii la adresa celor scrise de mine până în prezent, dar acesta a fost cel mai important de până atunci şi unul dintre cele mai importante până acum. Am aşteptat apoi apariţia piesei cu înfrigurarea cu care aşteptasem iniţial răspunsul lui Răzvan Penescu la cele două cronici, dar au trecut săptămâni, apoi luni şi nu s-a întâmplat nimic. Nu m-am întâlnit în acel interval cu Alina Nelega nici măcar din întâmplare şi mi-a fost oarecum jenă să o-ntreb telefonic sau prin email ce se mai aude de proiectul editorial. În cele din urmă, după vreo jumătate de an, răbdarea mi-a fost răsplătită şi mi-am văzut visul cu ochii pe monitorul calculatorului. N-aş exagera să echivalez sentimentul cu cel al unui rit de iniţiere. Mă simţeam intrat în clubul select al celor validaţi public şi asta mă umplea în egală măsură de mândrie şi de un sentiment acut de responsabilitate. Responsabilitatea de a produce prima mea cronică publicabilă, relevantă, scrisă impecabil.
Odată cu începerea noii stagiuni a Teatrului Ariel, am vizionat spectacolul Taxi Vinil de Alina Nelega (coincidenţă?), în regia Luisei Bransdörfer şi, cum mi-a plăcut, mi-am zis că e momentul ideal să-mi dovedesc evoluţia de cronicar în lumina recentului triumf. Am scris un text lipsit de orice fel de stridenţe, de personalitate şi de stil, atât de neutru şi de cuminte încât era aproape inutil, dar corect din toate punctele de vedere (mai puţin din cel politic, despre care n-aveam habar pe-atunci şi nu era oricum la modă pe la noi). De această dată, răspunsul lui Răzvan Penescu a fost la fel de prompt, dar ceva mai blând. Nu mi-a desfiinţat cronica, ci a acceptat să o publice, dar mi-a precizat că trebuie să scriu cu pasiune despre ceea ce îmi place fiindcă asta se reflectă asupra textului, şi să evit cronicile de tip ecuaţii matematice precum: dragostea = x sentimente + y contacte sexuale. Am aflat cu acea ocazie ceva mai mult bănuit despre dragoste şi ceva intuit despre cronica de teatru.
În următorul deceniu urma să aflu multe alte lucruri importante despre felul în care sunt scrise cronicile bune. LiterNet a devenit pentru mine o şcoală care mi-a oferit oportunitatea de a participa la evenimente şi de a le comunica celor interesaţi schimbările pe care acestea le-au produs în mine. Sper că, astfel, am produs la rândul meu mici schimbări în cititorii mei. În prezent, numele meu are ştate vechi în lista colaboratorilor de pe LiterNet, iar lista de sub el creşte în permanenţă şi adaugă câte-o cronică de teatru, una de film, câte-un interviu, un top anual sau un text inclasificabil precum cel de faţă.
Am avut nevoie de LiterNet şi, dacă n-ar fi existat, ar fi trebuit să-l creez eu. Mă bucur că a făcut-o altcineva, că m-a ajutat să îmi descopăr vocea critică şi mi-a oferit un spaţiu în care să pot crea armonie când, de jur împrejur, haosul îşi scrie propriile texte şi are, din păcate, tot mai mulţi semnatari anonimi.
*
Pe 31 decembrie 2020, LiterNet a împlinit 1.000 de săptămâni / 7.000 de zile de la lansare. Aşteptăm poveşti despre întâlnirea voastră cu LiterNet în word, cu diacritice, pe adresa [email protected], până pe 15 ianuarie 2021. Dacă v-am fost importanţi în vreuna din clipele vieţii voastre, faceţi o postare despre LiterNet pe reţelele sociale şi taguiţi un număr de prieteni egal cu numărul de ani care au trecut de când v-aţi întâlnit cu LiterNet. Ca să daţi la rândul vostru mai departe ceea ce a fost făcut să circule la cît mai multă lume. (Redacţia LiterNet)