Toate lucruşoarele ei sunt deja la stadiul de cârpă de şters pe jos şi trebuie să avem mare grijă să protejăm pisica. Uneori Mitz năvăleşte înaintea Irinei în camera unde sunt, mieunând ultragiat. I se pare că Irina îl atacă şi pentru că ştie că nu are voie să o gheruiască, preferă să vină la mine să se refugieze de mica prădătoare. Apoi apare şi prinţesa care mi se agaţă de picioare şi dă să se ridice. N-a făcut prea multe prostii, a spart doar un castronel de apă al pisicii (din serviciul primit ca zestre de la Gabi) pe care intenţiona să şi-l pună în cap. Când am strigat Irina, nu! de emoţie copilul a scăpat castronul pe jos. La impact, s-a desfăcut în trei bucăţi, ca o floare. A mai rupt antena unui radio vechi care oricum nu mai mergea aşa că nici de ăsta nu am făcut mare caz. A trecut apoi la antena de cameră a televizorului din camera ei, de care trage cu perseverenţă deşi ştie că nu are voie. Irina, nu! a devenit refrenul zilelor noastre. Ea râde, face şi ea semnul internaţional al interdicţiei şi apoi, tacticoasă pune mâna exact unde nu ar trebui.
Colecţia mea de casete, cea din biblioteca frumos aranjată pe vremuri, e de-acum doar o amintire din tinereţe. În fiecare zi, Irina se înfiinţează la raft şi le trage pe jeos, apoi le scutură şi le lasă oarecum împrăştiate. În jocul ăsta, rolul meu e să le pun la loc, la sfârşitul zilei. O mai fascinează ledurile verzi de la calculatorul lui tati, de a cărui carcasă se sprijină pentru a se ridica în picioare. Din nefericire apasă uneori pe butonul care deschide cd-rom-ul şi se sperie, cade în fund şi iar se ridică... Ţinta cea mai de sus e mousepad-ul, ce e drept, viu colorat şi cu imagini în 3d, care îi place tare mult. Dă cu unghiuţele pe el şi apoi îl roade de câteva ori, după care îşi pierde interesul. Sertarele o sperie. Se mai agaţă de mânerul câte unuia şi când dă să se ridice, sertarul se deschide şi ea face ochii maaari maaaari şi zice repede repede “ata, ata” semn că se întâmplă ceva ce nu poate să controleze. Incă nu a descoperit că în sertare sunt o mulţime de lucruri ce pot fi scoase şi trântite pe covor dar bănuiesc că asta este o chestiune de câteva zile...
Ajunul Crăciunului, prima şi a doua zi de Crăciun le-am petrecut păzindu-i un dinte care pare să nu mai iasă niciodată. O doare şi plânge mititica, se bucură când vede cutia de Eferalgan, ştie deja să o deschidă singurică... pentru că are o linguriţă şmecheră din care soarbe cu plăcere paracetamolul dulce. Adevărul dureros este însă că gelurile pentru dinţi şi siropurile acestea uşor adormitoare sunt menite de fapt să-i calmeze pe părinţi, să le ofere celor mari iluzia că au făcut ceva pentru prichindelul îndurerat. Trebuie răbdare. Cuvântul care mi-a devenit nesuferit de când Irina a intrat în viaţa noastră (pe la trei săptămâni de la concepţie, deja ştiam că o să avem un copil şi trepidam de nerăbdare). Cum să ai răbdare când pe copilul tău îl doare?
Am pregătit masa de Crăciun cu mare atenţie, nu aveam decât un singur invitat, pe Gabi, care deşi e în casa noastră aproape în fiecare zi, era de data asta guest star. Am vrut să îi spunem şi aşa că ştim cât de preţios este ajutorul ei. De gătit am gătit amândouă, în ambele case. Gabi a făcut mai multe drumuri ba cu sarmalele ba cu caltaboşul şi celelalte preparate tradiţionale care mie îmi sunt oarecum străine ca reţetă... Eu şi Valu am pregătit friptura, salata de boeuf, plăcinta cu mere şi celelalte aperitive, calde şi reci. Am muncit destul de mult toţi trei, ca să putem în ziua de Crăciun să pretindem că suntem la o masă de mare gală. Brăduţul era împodobit, casa era curată, fetiţa hrănită şi pusă la somnul de după-amiază, aşa că la ora 14 când Gabi a sosit, ne pregăteam de o masă liniştită. Dar nu a fost să fie. În clipa în care a intrat pe uşă, radarele Irinei au reperat-o şi s-a trezit brusc şi irevocabil, cu un chiot de luptă al indienilor comanşi. Micuţa s-a înfiinţat în braţele bunicii la masa noastră de mare gală şi a început să arate cu degeţelul din ce ar dori să guste. “Ata, ata, ata” a arătat pe rând către toate bucatele de pe masă. După ce şi-a luat porţia de mâncăruri (exotice pentru ea) a continuat să mişune pe sub masă, pe canapele, peste tot pe unde putea, spulberându-ne iluzia după-amiezei liniştite pe care o plănuisem. Am ieşit în cele din urmă la plimbare prin oraşul ploios, regretând încă o dată că nu a nins. A doua zi de Crăciun, ca să-i mai luăm gândul de la dinţii dureroşi am dus-o în Cişmigiu şi am dat-o în leagăn, i-am arătat brazii luminaţi şi bulevardul împodobit. O fascinează luminiţele colorate, se bucură când le vede şi le numeşte: “ete, ata, ata, ata”. Pentru că întinde degeţelul către tot mai multe lucruri pe care pare că le recunoaşte şi le spune “ata”, noi credem că e foarte deşteaptă şi ni se mai umflă puţin organul orgoliului părintesc. Judecând la rece ne dăm seama că totuşi e doar un copiluţ care creşte în etape normale şi care, har Domnului, pare să se dezvolte frumos.
Ce a mai învăţat Irina între timp: ştie că beţele cu capătul înfăşurat în vată sunt pentru urechi, aşa că dacă îi dai unul în mână, întâi se preface că îşi curăţă urechile, apoi revine la obiceiuri mai vechi şi începe să îl roadă. Ştie să arate biberonul de apă când îi e sete, ba mai mult, întinde mâna şi se serveşte singură dacă ajunge la el. Deja la masa de dimineaţă şi de seară îşi ţine ea biberonul de lapte, din care bea cu sete, se mai opreşte din când în când să privească ursuleţul desenat pe sticluţa ei de plastic şi să mi-l arate mie, “ete”, “ata”. Îşi îmbrăţişează cu drag jucăriile, în special păpuşa cea mare şi căţeluşul de pluş cu care doarme. Unul din jocurile ei preferate este să îţi dea o jucărie pe care tu i-o dai înapoi şi ea ţi-o înmânează iar şi tot aşa minute bune, până se plictiseşte şi o aruncă pe acea jucărie cât colo... Îi mai place foarte tare felicitarea muzicală primită de la tata şi de la Tracey, care îi cântă Twinkle Twinkle little star: stă mai mult cu ea în mână, a cam îndoit-o şi cerneala cu care bunicii i-au scris s-a cam întins dar ea este încântată să o deschidă încăo dată şi încă o dată şi încă o dată.... Pe unul din cd-urile primite în dar tot de la bunici e un cântecel pe care l-am învăţat deja pentru că îi place să danseze de câte ori îl aude: There were ten in the bed and the little one said/ roll over, roll over.../So they all roled over and one of them fell/ There were nine in the bed and the little one said roll over... şi tot aşa până când cel mic rămâne singurel în pat şi descoperă că e trist. Domnişoara ţopăie şi pe “wheels of the bus go round and round all day long”.
Când ieşim afară, face câţiva paşi apoi dă să se aşeze direct pe jos, aşa că trebuie să o prinzi repede, până nu apucă să stea pe asfaltul rece. Când o pun lângă gărduţul metalic care înconjoară “grădina” blocului, se ţine cu o mânuţă şi se întoarce spre mine, cu degeţelul întins. Ne atingem vârful degetelor, apoi schimbă mâna cu care se ţine de gărduţ şi întinde celălalt degeţel spre tati. De Crăciun, după ce am condus-o pe Gabi, Irina a mers pe stradă între noi, ţinându-ne pe fiecare de câte o mână şi privind în sus, încântată de importanţa pe care o căpătase dintr-o dată. Aşa am ştiut că bebeluşul nostru a crescut, de vreme ce deja ne plimbăm de mânuţe.
Joi la prânz am mutat-o la bunica, în Cetate. A plâns mult după ce am plecat, semn că deja conştientizează despărţirile. Ieri, înainte de ultima emisiune din an (poate cea mai frumoasă din câte am realizat anul ăsta) m-am dus să o văd. S-a bucurat să mă vadă şi mi-a tot apăsat vârful nasului, parcă să verifice că sunt eu şi după cât de prompt făceam “trrrrr” când mă atingea.
Gabi era extenuată, o călărise micuţa şi la propriu şi la figurat, îi făcuse toate poftele, “E musafir în casa mea şi trebuie să i se acorde atenţie” spune Gabi, încântată că Irina a “vorbit” toată ziua şi şi-a cântat şi s-a jucat singurică în pat cu jucăriile aduse de Moş la buna, clownul ei preferat (ajuns deja la al treilea exemplar) un ursulet care cântă un cântec cu care o adormeam când era mai mică şi un lighenaş de plastic în care pune şi din care scoate lucruşoare. O fascinează scoicile cele mari din vitrină, deşi ştie că nu are voie se duce şi-şi lipeşte mânuţele de geam, îngânând deja previzibilul “ata, ata”. Gabi îmi povestea toate amănuntele astea ca şi cum s-ar fi întâmplat în ultimele trei săptămâni...
“Acum te înţeleg de ce nu ai vrut să o laşi la mine şi să o iei doar în week-end. Sunt atât de preţioase amănuntele astea, nu ţi le dă nimeni înapoi... E obositor, dar uiţi de oboseală când o vezi cât e de drăgălaşă şi câte ştie deja.”
Am zâmbit şi mi-am mai zis o dată în gând că totuşi am avut noroc cu Gabi. Putea să nu înţeleagă “mofturile” nurorii...
Am scos-o puţin la plimbare şi ca să nu mai plângă când am plecat, n-am mai dus-o până sus. Ne-am despărţit în faţa teatrului Masca, eu ascunsă după un copac, ea privind în urmă până nu a mai putut desluşi nimic în întuneric. Astăzi o luăm acasă. Am emoţii cu artificiile şi pocnitorile de la miezul nopţii. Pe cele din zilele astea Irina nu pare să le fi conştientizat, ori nu o deranjează zgomotul, nu-l percepe ca pe ceva de speriat. Frumoasa noastră fiică împlineşte în curând un an... Ne pregătim pentru Sfântul Ioan apoi pentru ceremonia turtei şi a tăvii, ne pregătim pentru primii paşi nesusţinuţi şi pentru celelalte minuni cotidiene.
A fost un an greu. Poate cel mai greu şi cel mai frumos din viaţa noastră. N-am fost niciodată atât de disperată şi atât de fericită în acelaşi timp, ca anul ăsta. Suntem împreună, suntem sănătoşi, Irina e bine. Îmi lipseşte tata. Îmi lipseşte mama. Dar distanţele sunt deja chestii relative, câtă vreme avem ce ne spune
Vă urez “La mulţi ani” tuturor. Şi aşa cum spuneam şi aseară celor ce au avut bunăvoinţa să ne asculte emisiunea, vă spun şi vouă celor ce citiţi cronica Irinei: Să vă dea Dumnezeu Sănătate şi bucuria de a vă privi copiii dormind liniştiţi şi împăcaţi. Orice altceva se rezolvă! Sărbătorile cu bine!
Ada & Valu & Irina & Gabica & Mitz