Zizou n-a fost singur(ul)

Nici pe departe. Făcând abstracţie de faptul că era ultimul lui meci anunţat sub culorile naţionale (allez, les bleus!), nu e primul fotbalist eliminat în urma unei foarte probabile provocări a adversarului. Lista e lungă... exemplul ce-mi vine imediat în minte e acelaşi etern şi fascinant, stricto sensu, Marcel Răducanu. La începutul lui iunie 1980, în finala Cupei României, cu Poli Timişoara, un jucător al oaspeţilor, căruia istoria nu-i reţine numele, avea misiunea tactică de a-l scoate din joc pe Marcel. L-a sâcâit cam juma' de oră, până ce idiotul a ripostat. Din păcate, pe faţă, în ochii arbitrului. A fost eliminat. Era 1-0. În final, Poli a câştigat cu 2-1 în prelungiri.

Dar asta exemplifică doar partea banală a episodului. Nu discutăm că n-ar fi trebuit să răstoarne şiştarul plin cu lapte, muls, vorba poetului, din sfârcuri de cometă, cine suntem noi, să discutăm, nici ce i-o fi spus Materazzi nu e de interes. I-a spus ceva de natură să-l scoată din mocasini. Ci faptul ca Zizou nu-i singur nici la capitolul ăsta. E doar mai în lumina reflectoarelor, fiind finala mondială.

Cei care au conceptul de olteni şi au auzit de oraşul Craiova au şansa să-şi amintească de un fotbalist craiovean numit Badea. În primăvara lui '90 îl lovise (intenţionat?) pe Dan Petrescu (bursucul) încât acesta n-a mai prins Mundialul italian. Apoi a plecat undeva în Extremul Orient. Nu contează, China sau Coreea. A revenit în ţară după mulţi ani. După ce s-a mai învârtit el, a ajuns preşedinte de club, apoi antrenor şi jucător (sic!) la echipa Craiovei. În care poziţie, ultimul lui meci din carieră, la fel de anunţat, păstrând, desigur, absolut toate proporţiile, cu turle şi sobe, avea să fie pe Ghencea, la început de iarnă, acu' 2 sau 3 ani, cred. În ultimele minute de joc n-a găsit ceva mai bun de făcut ca să se ilustreze, decât să-l lovească criminal pe Nana Falemi, mijlocasul la inchidere din echipa gazdă. Falemi a stat prin spitale şi pe tuşă câteva luni, noroc cu pauza de campionat. A fost evident elimintat de pe teren şi şi-a încheiat cariera de jucător la fel, cu un sfert de oră mai devreme decât festivul moment anunţat. Urât.

Acu, că v-am povestit, m-am băgat singur într-un corner: am de ales între a fi ipocrit sau nedrept...

Dacă aş arunca cu piatra în Zizou, aş fi ipocrit, ceea ce detest mai mult decât a fi nedrept la o adică: Zizou îşi mai anunţase o dată retragerea, acum unul sau doi ani. S-a lăsat convins să continue. Anul trecut, în finala Ligii Campionilor, a dat golul acela pentru care nu există epitete, în contul galacticilor de la Real. Acum era unul din jucătorii la crepuscul, alături de alde Ronaldo, Cafú, Figo, Oliver Kahn şi alţii pe care-i voi fi uitat. Spaniolii, şi mai ales omologul său, Raul, da, pe el îl uitasem, l-au provocat. Imprudent. A avut o reacţie de orgoliu. Zeiţa fotbalului (mai terminaţi cu tâmpenia că fotbalul ar avea un zeu! Numai o zeiţă posedă arta de a da capriciului alegerii aşa o dimensiune creatoare şi intuitivă!) l-a ales pe el pentru un final glorios, dintre toţi elefanţii în drum spre cimitirul lor, recitându-şi, care cum putea, cântecele de lebădă. Fotbaliştii mor, precum copacii, în picioare, spunea marele Biavatti, extrema dreaptă a Italiei, campioana mondială din 1938, la Paris. Zeiţa l-a ales pe Zizou pentru orbitoarele lumini ale rampei, l-a scos din cor să cânte cavatina lui Figaro. Convertită, vai, în aria contelui de Almaviva, nu discutăm acum compozitorii. A ars în două săptămâni cât pentru întreaga sa carieră, începută ca băiat de mingi a domnului Michel Platini. S-a răzbunat pe Raul, coechipierul de la Real, şi a taxat Spania, a umilit o Brazilie ca împăratul gol, făcând din Cafú şi Ronaldo două mârţoage obosite, dacă nu şi îmbuibate, l-a lăsat knock-down pe fratele Figo, celălalt coechipier crepuscular de la acelaşi Real, a dansat pe teren, l-a ridiculizat pe tenacele şi indestructibilul Genarro Gattuso, destinat să-l marcheze, de câte ori a vrut, a jucat două săptămâni în transă. Dar, vai, n-a putut frânge ţesatura ECHIPEI adverse, care, vorba lui Cornel Dinu, avea forţa NAŢIUNII UNITE. Aţi văzut, desigur, nu odată, clişeul din desene animate în care un personaj primeşte o lovitură, tremură o clipă, apoi se sparge în zeci de cioburi. Era prea mult, şi zeiţa care-l alesese, l-a pedepsit, cu superbia ei capricioasă şi arbitrară. Supravoltajul a provocat descărcărea, străpungerea izolaţiei.

Gest prin care Zizou a redevenit profund uman. Nu mai daţi, măi tovarăşi, cu pietre. Pe nimeni în lumea asta nu-l doare ca pe el. Poate doar pe mama lui. Doar trebuie să aibă şi el o mamă... nu-i aşa?

Ave, Caesar, morituri te salutant!

Moşa Mariancovici

Nota bene: Se dedică aceste gânduri mai tânărului nostru confrate şi colaborator Cosmin Stăniloiu, autorul cărţii Jurnalul unui zeu inventat şi titularul rubricii Zi de zi, mingea e rotundă.