La patru ore după ce ne luasem la revedere de la "tachii" am spus hello bunicilor şi ne-am avântat pe autostrada M4 spre căsuţa de la ţara în care urma să ne petrecem vacanţa. Spre marea mea bucurie, în maşină Irina a dormit. Cele două ore şi jumătate pe autostradă au fost singurele clipe liniştite în care am putut schimba impresii cu părinţii mei.
De când suntem aici, Irinei îi e frică nu care cumva mami să dispară, puf! şi nu mai e. De aceea nu am voie să ies din raza vederii ei. Mai bine ar fi să mi-o leg cumva în jurul taliei şi sa o port cât mai lipită de mine. Parcă îi e teama să şi păşească, musai trebuie să o ţin de mână. La baie mergem împreună pentru că altfel plânge îngrozitor. De dimineaţă până seara, casa bunicilor răsună de glăsciorul ei disperat: Mamaaaa! Maaamaaa! Mamaaaa!
Am visat vacanţa asta un an şi jumătate. Am plănuit-o de anul trecut, din mai. Când oboseam mai tare, mă uitam la calendar şi-mi spuneam: încă puţin, în august am să mă odihnesc. Tata mă priveşte cu milă şi mă întreabă de unde mai sunt... degeaba încerc să-i explic că acasă Irina nu e aşa, acolo ştie terenul şi se poate descurca altfel, aici sunt peste tot trepte înalte şi multe obiecte, mici, tăioase, casante, ascuţite, de preţ, de neînlocuit. Irina s-a rătăcit. Nu se simte în siguranţă decât în camera în care doarme cu mama în pat (asta va fi o problemă la întoarcerea acasă) şi dacă am putea sta în camera aia toata ziua ar fi bine.
De câte ori ne urcăm în maşină Irina zice "Nani!" Se refugiază în somn, sperând poate ca atunci când se va trezi va fi în cămăruţa ei de acasă, printre jucăriile cunoscute, cu Mitz în locul lui Dino (câinele bunicilor), cu Tati în camera de alături (îl strigă cu jale, tot aşteptând să audă răspunsul familiar "Da, Irina, sunt aici!"). Tresare în somn, cine ştie ce visează. Singurul ei reper în lumea asta nouă e mama. Pe care n-o lasă, de care se agaţă, de lângă care nu se dă dusă. Orice ar face bunicii, orice jucărie i-ar arăta, orice ar încerca, Irina nu-i cunoaşte şi nici n-o interesează să îi cunoască. O interesează florile şi piticii de grădină, leagănul mic şi căruciorul cu care e gata să plece "pa" la orice oră, indiferent de condiţiile atmosferice.
La câteva zile după ce am ajuns aici, am plecat spre mare. Altă casă, alt spaţiu, mai mic, mai prietenos, încărcat şi acela de jucării noi, cu leagăn mai mare în curte şi clopoţel la poartă. Aici avem ritualuri noi, în fiecare dimineaţă hrănim păsările din Camera Căpitanului, apoi mergem la plimbare pe un drum pietruit, care coboară spre mare, o promenadă printr-o pădure cum Irina n-a mai văzut. Îi place, cu condiţia să o duc în braţe. Am lăsat-o de câteva ori pe jos şi am surprins-o aşezându-se în genunchi, cu mare grijă, să nu se lovească, şi apoi plângând cu deznădejde, de parcă ar fi căzut de la mare înălţime. Încet-încet s-a obişnuit cu locul cel nou. Bunica a devenit "Ana" şi Bunicul "Vali", câinele e "Paco". A atribuit tuturor fiinţelor din jur nume cunoscute din viaţa de la Bucureşti, a reuşit astfel să şi le fixeze într-un fel chiar dacă mama insista că Paco e Dino şi Vali e Bunicu şi Ana e Nanna. În cele din urmă am lăsat-o să le spună cum o vrea, important e că le spune într-un fel.
Plaja n-a impresionat-o foarte tare. Nisipul ud şi tare, brăzdat de urmele refluxului nu-i place, apa mării i se pare rece. Preferă să privească oceanul de departe, dacă se poate din braţele mamei. Atunci spune "Apa! Maie!" şi mi-o arată, "io'ite!". Dacă o las pe jos plânge iar, cu lacrimi amare. Îi place mai mult peluza din faţa castelului, băncile ciudate, pe care se poate urca destul de uşor şi iarba de un verde incredibil. Toate culorile sunt mai tari aici, peste tot sunt flori, în ghivece mari de piatră sau atârnând în coşuri, agăţate pe arcade metalice, cu o mulţime de animăluţe şi zâne, pândind de printre petale şi frunze. Sunt rare momentele în care o simt liniştită. Un cuplu în vârsta îi trimite bezele şi Irina îi place instant. Ar pleca dacă aş lăsa-o, s-ar duce cu ei. O pun jos şi chiar îi urmăreşte pe strada şerpuită ce urcă spre poarta castelului.
- Hai să plecăm, Irina, hai să mergem.
E supărată pe mine, nu-mi răspunde. Mi-a întors spatele şi merge înainte, vrea sa afle ce e sus, la capătul străzii?
O iau pe sus. Zâmbeşte, dar nu râde decât dacă o iau în braţe şi o gâdil. Atunci se simte bine şi ca să-şi exprime bucuria mă trage de păr şi mă ciupeşte, mă apucă de nas, are nevoie de orice fel de contact fizic, tânjeşte după apropierea mea.
Ieri a împărţit o felie de şuncă şi o bucăţică de pui cu Dino. Dino e delicat şi atent şi nu mai ştie ce să facă atunci când fetiţa plânge. Se aşează lângă ea şi schiaună încetişor, doar-doar o alina.
Îi place să se trezească lânga mine, e cuminte şi mă lasă să mai dorm câteva minute. Apoi ziua începe cu o altă serie de suspine şi orele trec aşa, ude de ploi şi de lacrimile Irinei.
