Partir...

În seara de dinaintea plecării noastre de-acasă, Gabica a rămas să ne ajute cu bagajele. Nu ştiam cum să pun cât mai multe dintre jucăriile Irinei în valize. Pregătisem deja banii pe care bănuiam că va trebui să-i plătesc pentru surplusul de kilograme. Îmi luasem la revedere de la prieteni, de la naşii Irinei, de la străzile şi casele de care ştiam că o să îmi fie dor, de la autobuzele pline ochi şi de la florăresele de la Eroilor. Mi-a fost foarte greu să mă despart de balansoarul care fusese locul meu preferat din lumea asta pentru atâtea luni. Nu mai vorbesc de cărţile de poveşti pe care le adunasem în timp, pe vremea când nu ştiam că voi avea o fată dar îmi era clar că un copil am să am. Cu câteva zile înainte aruncasem la tomberon vreo patru vieţi, câteva sute de fotografii din tinereţile petrecute lângă diverse personaje, frânturi din destine neîmplinite în care investisem timp şi speranţe. Dosare pline cu felicitări de la alte Crăciunuri, aniversările zilelor mele de naştere, scrisorile mamei niciodată trimise, colecţionate ca un jurnal împrăştiat în plicuri, acte vechi şi hotărâri de divorţ, le-am aruncat în jos, pe toboganul mizeriei, fără să clipesc. Pe Mitz l-am prins în ultima secundă, înainte de a ieşi pe uşă. Taxiul ne aştepta jos, dar am mai zăbovit preţ de două minute, cât să-l ţin strâns-strâns în braţe şi să-i promit că ne vedem curând. Am închis uşa cât de repede am putut, ştiind că indiferent cum se vor desfăşura lucrurile, în acea casă nu am să mai am cum să mă întorc.

Am lăsat-o pe Gabi în uşa blocului, plângând. N-a vrut să meargă la aeroport pentru că nu-i plac despărţirile, şi-aşa i-a fost greu să ne ducă până la maşină. La Otopeni (Henri Coandă mai nou) am predat bagajele şi apoi a trebuit să mai aşteptăm până să se deschidă porţile pentru îmbarcare. Ne-am plimbat pe-afară o vreme, apoi Irina şi tati s-au dat cu scările rulante şi s-au uitat la avioanele atârnate de tavan. Ca s-o convingem să se dea jos şi să nu mai răscolească pietricelele cele albe cu sclipiri de diamante din decorul aeroportului, tati i-a spus Irinei că aceea e mâncărica avioanelor. A luat-o în braţe şi a ridicat-o cât de sus a putut. Cu o pietricică în mână, Irina încerca să hrănească planorul lui Traian Vuia, convinsă că tot ce spune tati e adevărat.

Nu ştiu cum se întâmplă, dar de fiecare dată când plec tot Otopeniul ştie că doamna Andreea Vuţescu Demirgian e aşteptată urgent la poarta 10. Deşi ajung devreme, deşi predau bagajele la timp, sunt ultimul pasager care urcă în avion. De data asta, împingând căruciorul Irinei de care atârnasem şi bagajul de mână, am reuşit să-mi întind pe jos conţinutul genţii de umăr: paşaportul, biletele, banii, câteva monede rostogolindu-se apocaliptic în toate direcţiile, apa copilului şi jucăriile pentru drum... Le-am adunat cu mâinile tremurându-mi, încercam să nu plâng, să nu mă vadă copilul, mă grăbeam pentru că anunţurile se repetau la 30 de secunde. Când am ajuns în sfârşit la scannere şi am declarat că am un laptop în bagaj, au crezut de cuviinţă că trebuie să îl verifice. N-au mai apucat. Irina plângea pentru că am scos-o din cărucior şi nu-i place să i se ia ce e al ei. Am ajuns în sfârşit în avion. Am avut noroc, era destul de gol. După ce ne-am jucat o vreme cu jucăriile cele noi, Irina a adormit. Până la aterizare am avut în faţa ochilor o singură imagine. Irina încercând să hrănrească "aionu' maaaare" cu pietricele sclipitoare, în braţe la tati. A trecut o lună. Deşi ne vedem aproape zilnic pe net, Irina încă pupă fotografia lui tati la culcare. Câteodată arată spre boxa din care ştie că se aude vocea lui tati şi îl strigă.
- Taaati? Unde e?
- Tati e acasă.

Şi dacă îl vede pe tati, imediat întreabă de "baba". Baba încă plânge când ne vede. Când Irina a împlinit doi ani, Baba se gândea că în loc să alerge cu tortul prin oraş, ea aleargă să stea de vorbă cu o maşinărie. E prăpăstioasă Gabica, are senzaţia că moare şi nu ne mai vede deşi i-am explicat nu o dată că nimic nu durează veşnic, nici măcar despărţirile nu sunt pentru totdeauna. De ziua Irinei, chiar de dimineaţă, în staţia de autobuz, tati a văzut o fetiţă şi o mămică. Semănau cu noi şi i s-a oprit puţin inima. O fracţiune de secundă a crezut că poate ne-am întors. Apoi şi-a dat seama că nu am fi avut când de vreme ce ne despărţisem abia la 2 noaptea după încă una din conversaţiile noastre nocturne. Ne-am petrecut după-amiaza amintindu-ne prima lor întâlnire, la spitalul Municipal, în camera plină de nou-născuţi, care mai de care mai boţiţi şi mai vineţii, între care singurul mai de doamne-ajută era, întâmplător, copilul lui cel trandafiriu, cu ochii de un albastru nesimţit.

****