Într-un oraş din sud, unde localnicii vorbeau şi spaniolă, era atât de cald încât în fiecare noapte dormeau toţi cu ferestrele deschise... În somn, după cum se ştie, doar trupurile dorm, sufletele călătoresc pe unde apucă, fericite să fie libere câteva ore. În oraşul Kalapaka, din cauză că toate ferestrele erau tot timpul deschise, sufletele se mai rătăceau şi nu mai ajungeau dimineaţa în corpul din care plecaseră... Săreau la întâmplare
într-un corp oarecare, speriate să nu rămână
pe-afară. Căci un suflet prins dimineaţa fără corp, după cum se ştie, e condamnat la o sută de ani de pribegie...
N-are voie să mai locuiască în vreun corp omenesc, ziua poate sta în statui, monumente, sau în pisici, câini, porci, oi, vaci sau flori, copaci şi albine, dar nu mai mult de o oră în fiecare, iar noaptea e trimis în visele oamenilor... Aşa că vă puteţi imagina cu câtă disperare se aruncau sufletele rătăcite în primul corp care le ieşea în cale dimineaţa, ca în jocul ăla cu scaunele, când se opreşte muzica dacă nu te aşezi repede pe scaun rămâi în picioare şi primeşti o pedeapsă, pentru că sunt mai puţine scaune decât jucători... aşa era şi Kalapaka, aproape în fiecare dimineaţă rămânea câte un suflet
pe-afară. Din cauza acestui obicei de a dormi cu ferestrele deschise în Kalapaka se produceau adesea confuzii. Locuitorii visau mult, se trezeau dimineaţa ameţiţi, se confundau între ei sau îşi confundau prietenii cu flori, copaci sau statui, până când aţipeau puţin şi sufletele puteau să se schimbe la loc.
Cel mai lucid om din Kalapaka era Manuel Jose Pedro de la Fallala, interpretator specialist de vise.
Manuel
n-avea de unde şti că îşi începe ultima zi din viaţă. Aşa că a dormit mult ca de obicei, până pe la prânz. Se trezea buimac cam din oră în oră, se uita la ceas şi se culca la loc. Se chinuia să viseze ceva interesant, altfel
n-avea despre ce să scrie, şi el asta făcea, scria în fiecare zi ce visa. Era şi culegător de vise şi reporter, la ziarul local, unde ţinea rubrica: "
Visul de azi", în care povestea zilnic vise ale locuitorilor din Kalapaka şi le interpreta, după o metodă
post-freudiană inventată de el. Manuel credea, inspirat de Freud, că forţa care mişcă dorinţele şi deci vieţile oamenilor e libidoul, că totul poate fi explicat cu ajutorul lui. Unul din admiratorii lui, Rafael Sangrilla, un tânăr student la Litere, îl înregistrase
într-o seară cu un reportofon mic în "
Torpilla", barul în care îşi începea adesea serile cu câteva pahare de vin şi discuţii cu prietenii. Manuel la început
s-a supărat, dar după
ce-a primit caseta de la Rafael enervarea i
s-a transformat treptat în încântare. "Ce bine că nu
s-au pierdut lucrurile astea", se gândea, "eu cu siguranţă aş fi uitat să le notez, plus că aşa, neştiind că mă înregistrează cineva, am vorbit cu atâta naturaleţe... Şi parcă şi vocea mi
s-a mai schimbat, nu mai e groasă şi răguşită ca mai demult, atunci nu suportam să
mi-o aud..". Manuel se obişnuise să asculte caseta în fiecare dimineaţă şi să mai înregistreze câte ceva, gânduri sau vise. Era lucrul
care-i plăcea cel mai mult, şi chiar dacă se trezea deprimat că
n-a visat nimic, şi asta se întâmpla foarte des în ultimul timp, caseta îl punea repede pe picioare.
În dimineaţa aceea, de fapt era deja prânz, Manuel
s-a trezit foarte toropit de căldura ce intra prin toate găurile camerei. Camera lui Manuel avea multe ferestre, oglinzi şi chiar găuri, îşi crease cu ajutorul lor un sistem foarte original de reflectare a luminii şi ventilaţie, mai bun, spunea el, decât orice aer condiţionat. Manuel era împotriva oricărui lucru artificial şi era mândru de asta. "Dumnezeu," îşi auzea Manuel vocea din casetofon, "nu e o entitate abstractă, Dumnezeu e în natură, Dumnezeu nu stă în cer şi ne supraveghează aşa cum
ne-au învăţat ca să ne facă supuşi, ca să ne manipuleze, ca să ne fie frică, Dumnezeu nu e o forţă atotputernică de care să ne fie frică, Dumnezeu e o forţă,
e-adevărat, dar o forţă care se manifestă peste tot în natură, Dumnezeu e imanent, dacă înţelegem natura, dacă reuşim să iubim tot ce e natural, atunci abia îl vom asculta pe Dumnezeu, atunci abia vom fi puternici, şi liberi. Forţa asta de care vorbesc şi care guvernează natura e poate ceea ce Freud a numit
libidou, dar libidoul
s-a transformat
încet-încet într-o noţiune mai degrabă primitivă, chiar vulgară, care nu ne diferenţiază prea mult de animale. Eu
i-aş spune acestei forţe în cazul oamenilor
sensibilitate. Dorinţa,
e-adevărat, pulsiunile ei, asta e forţa care ne guvernează, ea se regăseşte peste tot în natură, dar la oameni ea se găseşte
într-o formă mai elevată, noi o putem exprima şi atunci ea devine sensibilitate. Dar nu întotdeauna o putem exprima, această sensibilitate, şi ea e mai presus de cuvinte, după cum spunea o mare autoare necunoscută, desigur, dumneavoastră, căci nu a ajuns până în Kalapaka, dar eu am
cunoscut-o când eram tânăr, ce femeie minunată, Sarah, Sarah Kane spunea «Dacă nu simţi
n-are nici un rost.»"
Seamănă mai mult cu o predică, se gândea Manuel în timp ce încerca să se dezmeticească. Era cald, nu visase nimic, îl durea burta de la atâta cafea şi parcă acuma nici caseta asta
nu-i mai plăcea. Ar trebui
să-i spun măcar "inteligenţă emoţională", "sensibilitate"
s-a cam demodat, nu mai spune mare lucru, e prea subiectiv, sau să găsesc ceva nou, ce? Manuel a oprit reportofonul şi
şi-a petrecut restul zilei fumând şi
gândindu-se la toate astea. Uneori, când i se părea că face asocieri interesante mai înregistra. Nimic nou, nimic nou, se gândea deprimat. Nici măcar
n-am mai visat. Pe seară
l-a sunat pe Rafael să vadă cum merge rubrica. În zilele în care era indispus îl lăsa pe Rafael să se ocupe de ea, şi el venea la sfârşit să vadă
ce-a ieşit, să corecteze sau să mai adauge comentarii. În general însă lucrurile mergeau bine, Rafael îi cunoştea deja foarte bine metoda de interpretare a viselor. Rafael
i-a zis că stăteau cam prost, probabil din cauza căldurii, nimeni nu mai visa nimic interesant, aşa că a trebuit să bage vise din alea vechi, pe care le aveau în arhiva de rezervă, dar care erau destul de banale: răpiri, violuri, copiii atomici, bormaşini, nimic deosebit.
Manuel a ieşit îngândurat
să-şi facă obişnuita plimbare de seară. De obicei se întâlnea cu
unu-doi prieteni, oricum îl cunoşteau toţi şi în fiecare seară sfârşea prin a merge cu încă zece, douăzeci de amici undeva, de obicei la o petrecere la unul din ei acasă, pe o terasă elegantă, după ce colindaseră aceleaşi locuri - "
Torpilla", "
Casa universitarilor", un restaurant pe malul lacului unde jucau poker, "
Espacio libre y tiempo infinito", clubul cel mai animat din Kalapaka. Seara aceea nu părea mult diferită de celelalte, Manuel era plictisit. Ca de obicei pe la 11
l-a sunat Estrella Exuberantos. Estrella era o tânără extrem de talentată, pe care Manuel o aprecia foarte mult, dar din păcate părinţii ei îi interziceau
să-l întâlnească, Estrella avea doar 14 ani, iar Manuel era demult trecut de 40. Estrella îl suna pe la 11, după ce adormeau părinţii ei. În seara aceea
i-a povestit, ca de obicei, că
l-a visat. Estrella visa frumos şi foarte divers. Aşa o cunoscuse Manuel, îi trimisese vise pe adresa redacţiei. Deşi Manuel era personajul principal al fiecărui vis din ultimul timp, de multe ori nu semăna cu el. Lui Manuel îi plăcea cel mai mult
s-o asculte
povestindu-i în fiecare zi visele, se simţea ca un erou de desene animate, care în fiecare noapte trăieşte altă viaţă. Estrella credea că în somn sufletele celor care se iubesc se întâlnesc, mai ales dacă ei dorm unul lângă altul, le e sufletelor mai uşor să se găsească.
"D-aia dorm soţii împreună", spunea ea. Îi spunea
că-şi doreşte să doarmă cu el ca să viseze amândoi acelaşi lucru... Manuel nu credea în bazaconiile astea, după cum le spunea şi prietenilor, "e mică, ce vreţi, habar
n-are de dorinţe, pulsiuni, fluide, libidou, mai bine să creadă ce vrea, dacă e fericită, o
să-i spun când o să fie mai mare că de fapt..."
Manuel avea obiceiul de
a-şi lăsa frazele neterminate, vroia
să-i lase ascultătorului libertatea să interpreteze cum vrea, spunea... "Hola, micuţo, ia să aud, ce aventuri a mai avut eroul tău
azi-noapte". "Ay, Manuel, sunt aşa de speriată, ai grijă, mai bine vino să dormi la mine, nu mă interesează dacă ne prind, o să fim demult deasupra, în vis...."
"Linişteşte-te, micuţo, ştii că nu se poate, şi apoi eu nu cred în...." "În ce? Oricum, am avut un vis foarte ciudat cu tine, Manuel, am visat că mă învăţai să mă pup, era frumos, io mă gândeam, uite, se vede că e un mare regizor, şi acum dă indicaţii..." "Draga mea, dar eu nu sunt regizor, eu...". "E, în vis erai" "Nu cumva era altcineva?" "Nu, nu, Manuel, chiar tu erai,
ascultă-mă, şi
s-a deschis uşa. Noi nu făceam nimic necuviincios, da' totuşi erai gol aşa că am aruncat o pătură peste tine ca să nu te vadă mama care intrase
să-mi spună că pleacă la
snowboard."
"Maică-ta, haha,
n-a văzut în viaţa ei zăpadă, apoi...." "După
ce-a plecat mama nu te mai găseam, nu erai nicăieri, te căutam disperată,
te-am găsit în sfârşit când am dat pătura la o parte, te făcuseşi mic şi verde, nu înţelegeam de ce eşti aşa mic. După ce
ţi-am dat cu apă ţi
s-a mai dus verdele de pe faţă, da' rămăseseşi tot mic şi nu ziceai nimic...". "Şi tu
te-ai speriat de visu' ăsta, ce prostuţă eşti Estrella, conform teoriei mele....", aici Manuel a făcut o pauză, Estrella nu mai zicea nimic, i
s-a părut că începuse să plângă, sau să cânte? A mai aşteptat puţin, poate au venit părinţii, cine ştie, a închis,
s-a gândit că probabil a înţeles. El a fugit repede acasă să consemneze visul. Ar fi vrut
să-l şi interpreteze, dar era cam obosit, fusese o zi foarte lungă, probabil din cauza căldurii, aşa că
s-a culcat mai devreme decât de obicei.
(
va urma)
