Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Istorii inventate

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Kalapaka
- telenovelă dualistă -
partea a II-a


Dripal

21.07.2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Manuel nu putea dormi. Se tot întorcea de pe-o parte pe alta, era foarte cald, nu putea să respire, i se părea că nu mai funcţionează nici sistemul lui de aerisire. Ce ciudat, sistemul lui n-a dat erori niciodată, oricât ar fi fost de cald găurile din pereţi erau atât de bine amplasate încât aerul era forţat să fie tot timpul în mişcare. Probabil afară s-a încălzit atât de tare încât nici aerul nu se mai poate mişca, e blocat ca într-un om îndrăgostit care atunci când îşi atinge prima oară iubita îşi ţine respiraţia fără să vrea. Lui Manuel îi plăcu această comparaţie şi se ridică din pat s-o noteze. Avea un caiet special pentru idei neştiinţifice, nu le spunea artistice, pentru că nu reuşise niciodată să răspundă la întrebarea "Ce e arta?", şi lui Manuel îi plăceau lucrurile clare. "Arta nu e decât numele pe care oamenii îl pun unor lucruri care le provoacă plăcere, sau le ating sensibilitatea..." - Manuel dăduse din nou drumul la casetă ca să se mai bine-dispună... - "aceste lucruri pe care ei le numesc artă nu le pot înţelege pentru că nu au descoperit legile cărora li se supun. Dar asta e ceva trecător, în câţiva ani vom cunoaşte aceste legi şi fiecare va putea să compună ode sau să ridice statui, pentru el sau pentru cei dragi... aşa cum în zilele noastre oricine poate să viseze ce vrea..."

Manuel închise reportofonul şi-l aruncă sub pat. "Nu-mi mai place nici măcar partea asta care mi se părea cea mai bună înainte. De fapt nu spun nimic nou. Orice-ai face tot acolo ajungi." Manuel se gândise într-o vreme să scrie o carte cu proverbe. Dar se plictisise şi de scris proverbe. Dacă stătea bine să se gândească, de orice se plictisise după un timp. Această constatare stătea la baza metodei lui originale de interpretare a viselor şi tot datorită ei inventase catalizatorul de vise, un aparat minunat care îi dădea posibilitatea oricărui locuitor din Kalapaka să-şi controleze într-o oarecare măsură visele. Dar Estrella refuza să folosească catalizatorul, şi totuşi avea cele mai interesante vise. Asta îl tulbura peste măsură pe Manuel. Dacă aş convinge-o să-l folosească aş afla atât de multe, aş putea construi chiar un aparat care să determine şi să descifreze complet şi automat visele... Odată când insista să-i pună aparatul i-a spus: "Ay, Manuel, tu nu mă iubeşti decât pentru visele mele, nu mă iubeşti pe mine, dacă te-aş lăsa să le înţelegi, m-ai arunca ca pe-un halat pătat. Eu te iubesc Manuel pe tine, nu experimentele şi invenţiile tale care mă înspăimântă, ay Manuel, mi-aş fi dorit să te cunosc când erai tânăr şi scriai poezii. Dacă mi le-ai arăta, poate te-aş lăsa şi eu să-mi spionezi visele"

Manuel nu vroia să-şi amintească de poezii. Le scrisese demult, când era în "Cercul de relaxare transcendentală" al profesorului Rodrigo Jose de la Milagrosa. Profesorul Milagrosa era ultimul din marii maeştrii ai Vechii Şcoli din Kalapaka şi primul mare maestru al Noii Şcoli. Filosofia Vechii Şcoli fusese încet-încet uitată în Kalapaka, "ca un basm prost", spunea Manuel. Adepţii ei credeau că sufletul călătoreşte pe sub pământ înainte să ne naştem, într-un infern pe care pictorii Vechii Şcoli îl reprezentau în lucrările lor întunecate. Pe vremea aia nu prea se găseau culori, îi plăcea să spună lui Manuel. Noi avem amintiri din perioada subterană, spuneau cei vechi, sufletul nostru îşi aminteşte de această rătăcire, mai ales atunci când suntem trişti. În coşmaruri sufletul merge pe sub pământ şi revede acele locuri, iar în visele frumoase merge prin aer, să cunoască locurile unde ar putea să locuiască după moarte. Sufletele celor ce visează frumos se întâlnesc. Iar somnul este de fapt mult mai important decât momentele în care suntem treji, pentru că în somn sufletele umblă libere, fără corpuri şi hotărăsc destinele corpurilor lor. Profesorul Milagrosa contribuise la început la această filosofie. În timpul vieţii fusese cunoscut ca Milagrosa, dar după moartea lui discipolii îi împărţiseră opera în două. Când vorbeau despre primele opere ale profesorului, care constituiau cea mai strălucită susţinere a filosofiei vechi, îi spuneau Milagrosa I. Milagrosa II contrazisese tot ce susţinuse Milagrosa I, cu argumente la fel de strălucite. Pe vremea Cercului de relaxare transcendentală la care participase Manuel, profesorul Milagrosa preda filosofia Noii Şcoli, inventată chiar de el, Milagrosa II. Milagrosa II susţinea că cuvintele "suflet", "destin", "iubire", "durere" şi aşa mai departe nu au sens pentru că nu desemnează o realitate mai presus de înţelegerea noastră, aşa cum credea Milagrosa I (de aceea filosofia lui seamănă mai degrabă cu un soi de religie primitivă, spunea Milagrosa II). În zilele noastre am putea fie să renunţăm definitiv la aceste cuvinte, şi să le înlocuim cu termeni ştiinţifici cum ar fi "trasee neuronale", "înşiruire impredictibilă de fapte determinate", "secreţia hormonilor alfa, beta şi gama", "străfulgerări ale fibrelor C din creier" (Această expresie se regăseşte şi în opera filosofului american Saul Kripke, în original "pain is C fibre firing") şi aşa mai departe, fie să le inventăm noi un sens nou pe care să-l înţelegem. "Realitatea nu e dată, ci creată" era inscripţia de pe sediul Cercului.

Manuel nu-şi mai amintea cum începuse să scrie poezii. La Cerc profesorul Milagrosa nu preda nimic teoretic, Milagrosa II susţinea că sfârşitul oricărei filosofii bune e înlocuirea ei cu o tehnică. La Cerc el îi învăţa tehnica meditaţiei de relaxare transcendentală. Aceasta consta în consumarea unor cantităţi variate de tulpini de bambus. Bambusul cultivat de locuitorii din Kalapaka după reţeta Milagrosa avea mai multe proprietăţi, căci profesorul spre sfârşitul vieţii se retrăsese la ţara unde cultiva diverse plante şi le testa efectele cu ajutorul discipolilor lui. În funcţie de cantitatea ingerată de pastă de bambus preparată de profesor, se obţineau diverse efecte, de la o fericită stare de linişte, la halucinaţii, vise sau chiar iluminare tridimensională. Toate aceste stări erau bine definite în cartea profesorului:"Bambusul sau piatra filosofală". Sentimentele noastre pe care le numim "iubire", "suferinţă", etc, sunt doar o înşiruie de stări sau reacţii chimice, spunea profesorul. Din ele se compune ceea ce numim "suflet". Trebuie doar să ne cunoaştem mai bine stările ca să le putem controla. La sfârşitul meditaţiei, discipolii consemnau cu exactitate ce au simţit, iar profesorul le analiza visele sau halucinaţiile şi le explica. Asupra lui Manuel însă bambusul nu avea nici un efect. Încercase de nenumărate ori, furase din cămara profesorului cantităţi uriaşe de pastă de bambus şi lua întotdeauna mai mult dimineaţa înainte să ajungă la meditaţie, în speranţa că va simţi ceva. Degeaba. Singurul efect la Manuel era un disconfort intestinal acut, care îl împiedică de multe ori să participe la meditaţie până la capăt.

Profesorul, deşi îl aprecia foarte mult, începuse să-l privească cu suspiciune. Într-o zi, probabil din cauza abuzului de bambus, Manuel nu se mai putu ridica să ajungă la meditaţie. Îşi petrecu câteva zile aşa, nedezlipit de baie. Neştiind ce să facă, pentru că nu se putea concentra să citească, începu să scrie parodiind descrierile pe care le făceau ceilalţi discipoli după meditaţie. În locul acela de tortură, nemâncat şi nedormit, se simţea parcă mai inspirat, la sfârşit îi duse speriat profesorului un caiet... Nu va uita niciodată cuvintele lui Milagrosa: "Nu credeam că bambusul poate produce o stare de inspiraţie atât de autentică. Sunt cele mai originale poezii pe care le-am citit în ultimii 50 de ani. Trebuie să publici neapărat, nu mai veni la meditaţii, nu ai nevoie de noi, stai şi scrie mai bine, îţi dau orice cantitate de bambus vrei. Sunt sigur că vei deveni un mare scriitor. Se citeşte pe faţa ta talentul şi efortul supraomenesc pe care l-ai făcut ca să ajungi aici". Slăbise 20 de kilograme şi abia se ţinea pe picioare. Abia se târâse în dimineaţa aia până la Cerc. Era şi foarte ameţit. N-a înţeles mare lucru din ce-i spunea profesorul, dar s-a liniştit că nu e supărat şi s-a întristat că nu mai poate participa la Cerc. A plecat să doarmă, nu mai dormise demult. A luat din politeţe pasta de bambus, da' n-a mai avut niciodată curaj să se atingă de ea, a vândut-o unor puşti din liceul lângă care locuia. Stătea toată ziua în casă, încercând să scrie o teorie, aşteptând să-i vină o idee... O dată pe săptămână îi cerea profesorului pastă de bambus şi o vindea, câştiga bine, bambusul devenise o afacere foarte profitabilă, era la modă. Abia după vreun an s-a dus acasă la profesor să-i ducă manuscrisul. Între timp se îngrăşase destul de mult şi era bronzat, fusese plecat câteva luni pe coastă, la mare, i se părea că din cauza căldurii din oraş nu poate să scrie. Când s-a întors profesorul era deja foarte bolnav şi peste câteva zile a şi murit, lui Manuel nu i-a mai citit nimeni manuscrisul. Ceilalţi i-au spus că profesorul a murit destul de mâhnit că Manuel, care părea atât de strălucit, n-a reuşit să facă nimic şi a fugit. Profesorul a lăsat Academiei reţeta de bambus, care a vândut-o unei firme mari de medicamente. Au început să se producă pastile antidepresive euforice, care conţineau pastă de bambus în doze foarte mici, pentru că Asociaţia de Protecţia Mediului din Kalapaka a declarat bambusul patrimoniu natural şi acesta nu mai putea fi cules decât în cantităţi reduse şi numai în anumite perioade ale anului, iar bambusul după vechea reţetă a fost interzis... Manuel şi-a pierdut brusc sursa de venit, căci îi era frică să facă afaceri ilegale. A fost nevoit să-şi schimbe chiar adresa şi numărul de telefon, ca să scape de telefoanele disperate ale foştilor clienţi. Poeziile le-a încuiat într-un sertar şi a jurat să nu le arate vreodată cuiva. S-a angajat la ziarul la care lucrează şi acum, atunci scria rubrica de ştiri senzaţionale, inventa răpiri, violuri şi crime, şi construia în secret catalizatorul de vise.

Manuel dădu drumul catalizatorului. Nu-l mai folosise demult, poate din cauza asta nici nu mai visez, îşi spunea, deşi ştia că mult timp îl folosise fără nici un rezultat. Se întinse în pat. Ce fum scoate catalizatoru' ăsta, cred că s-a stricat. Tresări speriat. Desluşi prin fum o armură de cavaler la capătul patului. Îşi puse repede ochelarii. Acum ştia că e profesorul, deşi nu-i vedea faţa. Profesorul ţinea strâns de încheietura mâinii o tânără în cămaşă de noapte, care se freca la ochi adormită. Nu părea deloc speriată. Profesorul, la fel de impunător ca întotdeauna i se părea lui Manuel înspăimântător. Se linişti când vocea lui caldă şi subţire ţâşni de sub armură. "Manuel, am simţit că nu eşti bine şi am venit, întotdeauna am ţinut la tine, deşi m-ai dezamăgit. Am răpit-o pe Estrella şi am adus-o s-o punem pe catalizator. E singura soluţie." Abia când profesorul încercă să-i pună aparatul, Estrella dădu semne că s-a speriat. Începu să ţipe, dar profesorul o strângea din ce în ce mai tare în braţele lui metalice, aproape că o strivea cu armura şi-i spunea calm: "Stai liniştită, aşa e la început, doare îngrozitor, dar durerea şi plăcerea sunt strâns legate, probabil stau în acelaşi loc din creier, ai răbdare, o să vezi cât de mult o să-ţi placă mai târziu, nici n-o să mai poţi sta fără, o să te simţi incompletă, goală, deprimată..." Părea că-l ascultă şi că s-a liniştit. Profesorul a fost întotdeauna un adevărat bărbat, se gândea Manuel. Probabil i-a şi pus aparatul, se gândea, da' nu mai vedea din cauza fumului, auzea doar ţipătul ei care se transformase încet-încet într-un ţârâit regulat... Manuel se trezi şi ridică receptorul.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer