Kalapaka
- telenovelă dualistă -
partea a III-a

- Alo, alo... Manuelito, ce faci dragule? Eşti în stare de un sacrificiu?

Manuel vru să închidă. Era mătuşa lui, Venturiana de Oliveira Barbosa, o fostă pictoriţă ajunsă la frumoasa vârstă de 99 de ani doar cu un umăr rupt. Îl suna cam de 5 ori pe zi, şi de câteva ori pe noapte. De obicei îi spunea pe o voce gâtuită să vină repede că moare. Mai demult Manuel ar fi fugit speriat la ea, când ar fi ajuns ea i-ar fi vorbit despre moarte, durere, singurătate. Şi până la sfârşit s-ar fi înveselit, iar Manuel ar fi plecat acasă sfârşit. Dar cu timpul se învăţase să nu-i mai răspundă totdeauna la telefon şi nici ea nu mai suna aşa des. Descoperise între timp pasta de bambus după reţeta Milagrosa, pentru că cele 14 pastile şi fiole prescrise zilnic n-o mai ajutau cu nimic. Creştea bambus în grădină şi pasta o prepara chiar ea în casă. O folosea la gătit, pentru ea şi pentru toţi bătrânii cu dureri din cartier. Mesele date de ea miercurea şi duminica erau celebre, bătrânii se înghesuiau care mai de care, necunoscuţii o urmăreau la piaţă şi la farmacie, doar doar vor obţine şi ei o invitaţie.

Venturiana devenise foarte populară, oricând avea nevoie de ceva exista cineva gata să-i sară în ajutor. Pe cei mai dedicaţi îi răsplătea cu mici cadouri, prăjiturele din pastă de bambus, iar pe unii, foarte apropiaţi, îi învăţa chiar cum s-o prepare, dar nu le dădea niciodată reţeta completă, de frică că dacă ar şti să-şi prepare singuri pasta, n-ar mai veni s-o vadă. Din când în când era jefuită de tineri dornici să experimenteze şi ei efectele faimoasei paste Milagrosa. Venturiana suna indignată la poliţie, dar poliţia nu veneau niciodată, pentru că ştia cu ce se ocupă bătrâna, şi nu vroia s-o aresteze. Probabil de frică să nu mor în închisoare, se gândea ea. De fapt o închiseseră mai demult, pentru o noapte. A doua zi paznicii şi ceilalţi deţinuţi erau toţi galbeni, nu închiseseră un ochi toată noaptea din cauza urletelor ei. Când încerca cineva să stea de vorbă cu ea începea să-i vorbească despre durere şi moarte, până când omul începea să tremure sau chiar să plângă. Cei care reuşiseră să adoarmă avuseseră coşmaruri îngrozitoare în acea noapte, aşa că a doua zi în urma unei şedinţe fulger poliţiştii hotărâseră să-i dea drumul. Se zvonise un timp că Venturiana e de fapt vrăjitoare şi din cauza asta n-au putut s-o ţină în închisoare.

- Ce sacrificiu la ora asta?, spuse Manuel c-o voce răguşită. Tu poate n-ai somn mătuşică, nu faci nimic toată ziua...da' noi restu' mai şi muncim şi...
- Nu fii obraznic Manuelito, crezi că nu ştiu cum munceşti tu? Of, mi-aş dori să ajungi şi tu la vârsta mea să vezi ce greu e... atunci ce-o să mă mai pomeneşti. Ay Manuelito, nu e bine nici să trăiască omul aşa mult...
- Sinucide-te!
- Ay Manuel, porcule! Eşti la fel ca taică-tu, inimă de câine, linge mâna care-l hrăneşte şi muşcă mâna care nu-i mai slujeşte la nimic. Ay, ce-aş vrea să mor Manuelito... Toate zilele trec la fel, nu mai pot să citesc, nu mai pot să pictez, nu mai pot să ies, nici la televizor nu mă mai pot uita, nu mai visez, ay Manuelito, nici nu ştii ce rău e când nu mai visezi.
- Ba ştiu foarte bine.
- Durerea asta mă omoară, nici pasta nu mai are nici un efect.
- De la ea eşti aşa ameţită şi nu poţi să faci nimic, ţi-am mai zis, n-ai văzut ce s-a ales de discipolii lu' Milagrosa...?
- Da ei erau tineri, Manuelito, aveau toată viaţa înainte, da' eu, eu ce mai am de făcut? Sunt bătrână, azi mâine mă duc...
- Asta zici de când te ştiu, de 20 de ani zici asta...
- Ay, aş vrea să mor să scap de durerea asta insuportabilă, da' mi-e frică de moarte, Manuelito, mi-e frică, ce, ţie nu-ţi e? Crezi că n-o să-ţi fie întotdeauna? Cu cât te ţine Dumnezeu mai mult, cu atât te obişnuieşti mai tare să trăieşti şi ţi-e şi mai frică, Manuelito...
- Şi io ce să-ţi fac?
- Să mă omori, Manuel. Aduci aici aparatul ăla al tău pentru vise, îl pui la o frecvenţă mare, nici n-o să ştiu, o să mi se pară că visez. Întotdeauna mi-am dorit să mor în somn, ca să nu simt nimic...
- Lasă-mă în pace. Manuel vru să închidă, dar din receptorul pe care-l punea jos se auzi un scâncet.
- Ay, Manuelito, ce rea e singurătatea! Trebuie să te căsătoreşti repede şi să faci nişte copii, ca să nu rămâi singur aşa ca mine la bătrâneţe, la mila nepoţilor. Cu cât trece timpul omul devine mai pretenţios, nu-i mai place aia, nu-i mai place ailaltă, d-aia nu-ţi mai găseşti soţie Manuel, că ai îmbătrânit, începi să te buhăieşti şi la faţă, trece timpul, Manuelito, trece timpu' şi rămâi singur, ay...
- Închid, să ştii...
- Aşa, lasă-mă singură să mă chinui... nici nu te gândeşti, nici nu te gândeşti cum o să fie când o să ajungi ca mine, Manuelito, şi n-o să fie nici un suflet lângă tine, când Rafael ăla o să-ţi închidă cum îmi închizi tu mie acum...
- Da' toţi vin la tine să...
- Ay Manuelito, vin să le dau bambus, altfel toţi m-ar uita, şi acum nici nu mai văd bine să fac pasta. Ay, Manuelito, puteam să am un copil da' mi-a fost frică şi am rămas sigură, Manuel...
- Bine, vin, dacă promiţi că taci...

Din receptor se auzi din nou un scâncet, Manuel închise. Vru să se culce la loc. Îi era somn, da' nu mai putea adormi, avea remuşcări că vorbise aşa cu mătuşa sa. Poate avea dreptate, poate că am îmbătrânit şi eu şi nu mă gândesc că..., sunt ca un câine care... se ridică cu greu din pat, se îmbrăcă repede cu ce găsi, luă catalizatorul şi-l băgă într-o pungă. I se părea neobişnuit de uşor, parcă înainte nu era aşa uşor şi nici nu încăpea într-o pungă. Probabil e din cauza oboselii, am impresia că îmi pierd memoria. Pe scări observă că are burta cam umflată, avea dreptate mătuşa, nu mai sunt ca înainte... Cu toate astea se simţea mai uşor ca de obicei, ca un balon fără direcţie, cobora izbindu-se de pereţi şi nu simţea nimic neplăcut, râdea. Fugi după autobuzul 45 care îl ducea pe lângă plajă până la Hospital del Mar, unde locuia mătuşa sa.

Avea o casă cu pereţi de sticlă. Era fostul ei atelier. Când era tânără prin fiecare din pereţii transparenţi se vedea marea. Cu timpul pereţii se umpluseră cu tablouri, la început se vedeau printre picturi bucăţi din mare, era un loc minunat pentru expoziţii, gurile rele spuneau chiar că Venturiana era apreciată mai mult pentru felul cum aşeza tablourile decât pentru picturile propriu-zise. Toate tablourile ei aveau teme marine şi le aşeza în aşa fel încât privitorul putea găsi în ele o poveste sau o ghicitoare. Numea aceste aranjamente instalaţii. Venturiana avusese o perioadă foarte prolifică în tinereţe, picta aproape tot timpul, doar că nu se putea despărţi de picturi, şi nu vindea aproape nimic. De fiecare dată când rămânea fără bani făcea o expoziţie, care se termina cu o ceartă zgomotoasă cu cei ce vroiau să cumpere pe care aproape că îi gonea. Unii povesteau că într-o zi aruncase cu roşii şi castraveţi pe geam după nişte poeţi ameţiţi care vroiau cu tot dinadinsul să le dea un tablou cu un peşte care se îmbătase de Crăciun cu prea multă apă dulce. Toate aceste amănunte erau sugerate cu mare măiestrie în tablou. Peştele purta o haină roşie elegantă, avea ochii tulburi şi sughiţa uşor. Venturiana nici nu putea arunca nimic, nici măcar schiţele, aşa că pereţii se umpluseră cu timpul cu mai multe straturi de tablouri puse unele peste altele, şi marea nu se mai vedea deloc. Cu 20 de ani în urmă Venturiana se oprise din pictat, spunea că a îmbătrânit şi nu mai poate, se pregăteşte să moară, îşi scrisese testamentul şi zilnic îşi ştergea operele de praf şi invita câţiva prieteni la ceai să discute despre ele. Îşi numise casa Hospital şi pusese în primele rânduri doar picturi din perioada ei târzie, cu caracatiţe cu ochelari, peşti cu solzi albi sau broaşte ţestoase deprimate.

Afară era încă întuneric, începuse să plouă încet. Manuel se mira că autobuzul 45 merge şi noaptea. Dar autobuzul se opri după o staţie şi fu nevoit să urce în altul care merse tot o staţie şi se opri, se urcă într-un al treilea care merse două staţii şi se opri şi... Manuel se ţinea după un grup mare de turişti japonezi care vorbeau tare, râdeau şi făceau poze prin geamul întunecat. Se gândea că probabil sunt obişnuiţi să circule la ora asta. Era pe la al şaselea autobuz deja, mergeau în linie dreaptă pe faleză, dar nici unul nu mergea mai mult de o staţie-două. Aşa o fi noaptea, se gândea Manuel. Şoferul, care semăna cu fostul lui profesor de matematică ţipa de fiecare dată la ei: "Dacă nu coborâţi vă arunc în mare", probabil ca să fim disciplinaţi, se gândea Manuel. Era foarte obosit. I se părea că n-o să mai ajungă niciodată. Ar fi adormit pe scaun cu catalizatorul în braţe dacă n-ar fi văzut afişată staţia mătuşii şi n-ar fi auzit ţârâitul...

Manuel se trezi. Telefonul încă suna. Înseamnă că n-am aţipit decât un pic, şi-am visat toate astea...? Afară se lumina de ziuă. Manuel ridică receptorul.
- Alo, alo, Manuel, ce faci? Venim pe la tine.

Manuel vru să închidă, era Rafael.