Firește, e doar una dintre legende, poate prima, pe care n-aș avea cum s-o confirm. Din experiență, un cuvânt neaccidental, cu sens precis, la puțin peste cinci luni, e o ciudățenie. Mai ales că n-a fost urmat de celelalte cuvinte esențiale ("papa!", "dă-i", "mama!" și, fatalmente, "pap'cei" - pentru orice fel de pantofi) decât vreo patru-cinci luni mai târziu. Dar ar trebui evitate cu mare precauție legendele...
În schimb, merită reconstituite primele imagini văzute și mirosite. Înainte de orice, mirosul excitant până la leșin al unei colonii după bărbierit, acrișor alcoolizată, probabil dintr-un soi de santal amestecat cu coajă de lămâie. Nu știu cum se numea, a dispărut în ceața economiei socialiste, el tot străduindu-se decenii la rând să-i găsească echivalențe. Avea o sticlă aproape paralelipipedică, mai mică de-o palmă, și o etichetă de hârtie mai degrabă verzuie, cu un copac în fundal. Amestecat cu mirosul personal și cu îmbrățișarea strânsă, ori cu exercițiile de lupte - jocul nostru preferat - e un indicator pentru ceva mai presus și mai copleșitor decât orice alt sentiment: un fel de lepădare de sine, împotriva căreia a trebuit să mă războiesc, rațional, o viața de om. Nu sunt mândră c-am reușit într-un târziu, dimpotrivă.
Apoi, printre primele în ordine cronologică, imaginea lui, în cămașă albă și cu mânecile suflecate, într-o vară a primilor mei ani, în clădirea viitorului institut de pe Cihoschi. Era un soi de șantier plin de moloz și mirosind a zugrăveală udă, pe scările largi; iar eu mă agățam speriată de mâna mamei, în timp ce el căra pe scară în sus, vesel din cale afară, niște cutii. Ani întregi a ținut pe perete acuarela arhitectului, cu fațada institutului construit sub efemerul lui directorat și jumulit, imediat după debarcarea lui din 1958, de Securitate; care-a plasat în clădirea proaspătă din spatele ASE-ului însăși atotputernica Direcție a presei. Era, sunt convinsă, foarte mândru de isprava asta cu construcția și foarte frustrat că se dusese totul pe apa Sâmbetei.
Ciudat, nu-mi aduc aminte de călătorii cu mașina, cu toate că mama insistă că avea un Buick de serviciu. Poate că nu-și căra și familia cu el. În schimb, probabil că cea mai profundă imagine-senzații e cea dată de haina de piele, asociată cu-n nume bulgăresc, Gruiev, și cu pușca de vânătoare.
Îmi persistă la fel de bine pe retină ca și-n nări: o haină de piele mai lungă decât genunchii, maro ciocolatiu (nu neagră, ca cele din filmele vechi cu legionari, sau cele noi cu securiști)... Trebuie să fi cântărit kilograme bune. Îi accentua masivitatea și aerul ăla semeț, o picătură vanitos, dar cu îngăduință, un aer care nu se vede în fotografii (nu era foarte fotogenic, de fapt, din pricina unei guri cu buze tivite, a cărei expresie era greu de controlat; în realitate arăta mult mai bine decât pe carton).
Pușca era o Winchester cu două țevi. A vândut-o la câțiva ani buni după ce l-au zburat din directorat, probabil atunci când deja se consolase că n-or să-l mai ia înapoi...
Gruiev era omologul lui de la institutul din Sofia. Își făceau vizite de "schimb de experiență" și, fiindcă bulgarii aveau pe vremea aceea două industrii tradiționale, cea de pielărie și cea de uleiuri de trandafiri, tata și-a adus de acolo haina. Mă rog, de fapt au fost două haine fiindcă legenda zice că...
Nu poți scăpa de legende, vezi bine. Era una pe care-o povestea chiar el, din vreme în vreme. Mama a confirmat-o, cândva, în adolescența mea, printr-o ușoară mișcare a capului. Mama nu cred că admira foarte tare haina aceea, mai mult ca sigur că o suportase doar, cu dinții strânși. Se pare că, la întoarcerea din prima vizită la Sofia, avionul ar fi avut un accident la aterizarea pe Băneasa, cu trenul rupt și un motor care-a luat foc la contactul cu pista. Asta trebuie să fi fost la un an sau doi după nașterea mea. Tata era îmbrăcat cu prima lui haină de piele. Care, în îmbulzeala evacuării printre flăcări, s-ar fi prăjit pe ici, pe colo; motiv pentru care, la a doua vizită, și-a adus una nouă...
Aceeași legendă, într-o înfloritură apocrifă, zice că, un deceniu și ceva mai târziu, el fiind șef de magazin de mobilă vis à vis de Tribunal, în birou i-a intrat un bătrânel cu un picior de lemn. Se ruga de-un dormitor pentru fie-sa, care trebuia să se mărite... Când să semneze contractul, bătrânelul l-ar fi recunoscut și-ar fi strigat: "Mata ești ăla care m-a scos de sub scaun, ăla cu haina de piele!" "Care scaun, dom'le?" "În avionul ăla care-a luat foc, pe Băneasa!..." Pe asta chiar că n-are cine-o confirma, tata pretindea că uitase instantaneu c-a scos pe cineva din avion...
N-am aflat de la niciunul dintre ei că divorțează, sau c-au divorțat. Eram, din punctul lor de vedere, prea mică pentru a pricepe ceva din toată nebunia prin care treceau. Nu cred că m-am făcut vreodată suficient de mare ca să pot procesa rațional anul ăla vârtejit, 1958. Am doar străfulgerări ciudate, dezordonate, pe care le unește un fel de fior electric. Vocea lui, voit îmblânzită, explicându-mi cu atenție ce e aia un cămin, și cât de bine e să te joci cu mulți copii. Coborâșul prăvălit de pe strada Cazărmii, din Uranus. Capul meu înlăcrimat, întors spre ușa de sticlă și fier forjat a marchizei de la intrare, foarte asemănătoare cu ușa noastră de acasă, urmărind umbra ei care traversa grăbită curtea asfaltată dinspre stradă. Apoi strania imagine a mamei, măturând cu răbdare linoleul librăriei Hachette de pe Lipscani, în timp ce eu îl strâng pe el de mână, neîncrezătoare... Oare se simțise, măcar o secundă, vinovat?
În fine, undeva pe Buzești, cam pe lângă Matache, de mâna cu "a bătrână" (mama îi zicea Madam Pașa, așa cum o strigau vecinele de pe Crișana, dar cu un grăunte de sfidare sarcastică în glas). Mamaia pare furioasă și, în același timp, satisfăcută. Mă interoghează brutal de unde știu ce e aia divorț, ori că au divorțat. Iar eu nu știu de unde știu. Atunci ea confirmă, evaziv, că da, au divorțat, dar asta nu schimbă nimic în viața mea. Cum mama naibii nu schimbă, dacă e vacanță și eu stau la voi?, îmi vine s-o întreb... Dar mi-e prea frică s-o fac, mamaia e violentă și e imprevizibilă.
După asta toată lumea cade de acord, tacit, că știu, deci subiectul nu trebuie redeschis. Mai ales că, având în vedere căminul săptămânal, am doar o zi și jumătate pe săptămână de trăit alături de ei.
Prima și cea mai caraghioasă fotografie e cu mine, cam pe la 2 luni, în brațele lui: ne privim unul pe celălalt și scoatem simetric limbile, provocator. Azi am învățat că reacția mimetică se datorează neuronilor oglindă.
A doua fotografie, la fel de caraghioasă, e doar în memorie. Era proprietatea bunicii și-l reprezenta pe el, la 18 ani, lângă un prieten care ținea cu hotărâre coarnele unei biciclete. Era total de nerecunoscut și, din pricina asta, o ceream mereu. Părea o prăjină subțiratică, cu un cap și jumătate mai înalt decât partenerul, cu ochi deschiși și tulburi, de rățoi, și un păr atât de blond încât era imposibil să crezi că e doar un efect de lumină al verii.
Mamaia preciza ritos că a fost absolut blond până la optsprezece ani când, în cam două sau trei săptămâni, a devenit castaniu. Tataia (căreia ea îi zicea Ivan, cu toate că pe el îl chema Grigori, asta presupunând că-și declarase în fața oficialităților, la primirea cetățeniei, numele real) era foarte mândru de primul lui născut, și ținea mereu să sublinieze că el însuși fusese blond până aproape de douăzeci de ani. De altfel, în realitate, nu în poză, semănau izbitor unul cu celălalt, cu deosebirea că tataia era oarecum mai uscat, mai vânos, probabil din pricina deceniilor de călărie.
(Tataia era dezertor, fugise de revoluția bolșevică și primise, la trecerea înot a Prutului, un glonț în spate, cadou de la grănicerii conaționali. Îl trăseseră afară niște pescari români, undeva în apropiere de Brăila. Eram fascinată de cicatricea de intrare a glonțului, dintre coastele din spate, și de cea opusă, ca un soi de mică floare, de pe piept. Nu povestea niciodată de ce-a dezertat, la bătrânețe mai avea doar reverii verbale despre satul lui de la gurile Niprului; dar n-a îndrăznit niciodată să scrie măcar o carte poștală către familia lui care, desigur, l-a considerat o viață întreagă mort în război. Singura legendă pe care-o am la păstrare în legătură cu strămoșii mei ruși e despre o surioară de-a lui care refuza să vorbească; și, pe la vreo cinci ani, au dus-o la oraș, la doctor, c-o căruță. Cât au stat ei la coadă să intre la doctor, fata s-a speriat și-a început să strige "Măicuță! Măicuță!..." Și, din clipa aia, a vorbit cursiv).
La naștere, tata a fost declarat, ca un copil din flori, de numele maică-sii. Abia doi ani mai târziu bunicul a primit cetățenia, iar următorii lui născuți i-au purtat numele. Tata, cel mai iubit dintre ei trei, a refuzat cu obstinație să-și schimbe numele cu cel rusesc, real sau inventat, cum o fi fost...
Abia aproape de șaptezeci de ani, ca-n adolescență, cam în vreo două săptămâni, tata și-a pierdut castaniul intens pe un gri de șoarece ciufulit, rămas neschimbat până la sfârșit.
A doua fotografie, la fel de caraghioasă, e doar în memorie. Era proprietatea bunicii și-l reprezenta pe el, la 18 ani, lângă un prieten care ținea cu hotărâre coarnele unei biciclete. Era total de nerecunoscut și, din pricina asta, o ceream mereu. Părea o prăjină subțiratică, cu un cap și jumătate mai înalt decât partenerul, cu ochi deschiși și tulburi, de rățoi, și un păr atât de blond încât era imposibil să crezi că e doar un efect de lumină al verii.
Mamaia preciza ritos că a fost absolut blond până la optsprezece ani când, în cam două sau trei săptămâni, a devenit castaniu. Tataia (căreia ea îi zicea Ivan, cu toate că pe el îl chema Grigori, asta presupunând că-și declarase în fața oficialităților, la primirea cetățeniei, numele real) era foarte mândru de primul lui născut, și ținea mereu să sublinieze că el însuși fusese blond până aproape de douăzeci de ani. De altfel, în realitate, nu în poză, semănau izbitor unul cu celălalt, cu deosebirea că tataia era oarecum mai uscat, mai vânos, probabil din pricina deceniilor de călărie.
(Tataia era dezertor, fugise de revoluția bolșevică și primise, la trecerea înot a Prutului, un glonț în spate, cadou de la grănicerii conaționali. Îl trăseseră afară niște pescari români, undeva în apropiere de Brăila. Eram fascinată de cicatricea de intrare a glonțului, dintre coastele din spate, și de cea opusă, ca un soi de mică floare, de pe piept. Nu povestea niciodată de ce-a dezertat, la bătrânețe mai avea doar reverii verbale despre satul lui de la gurile Niprului; dar n-a îndrăznit niciodată să scrie măcar o carte poștală către familia lui care, desigur, l-a considerat o viață întreagă mort în război. Singura legendă pe care-o am la păstrare în legătură cu strămoșii mei ruși e despre o surioară de-a lui care refuza să vorbească; și, pe la vreo cinci ani, au dus-o la oraș, la doctor, c-o căruță. Cât au stat ei la coadă să intre la doctor, fata s-a speriat și-a început să strige "Măicuță! Măicuță!..." Și, din clipa aia, a vorbit cursiv).
La naștere, tata a fost declarat, ca un copil din flori, de numele maică-sii. Abia doi ani mai târziu bunicul a primit cetățenia, iar următorii lui născuți i-au purtat numele. Tata, cel mai iubit dintre ei trei, a refuzat cu obstinație să-și schimbe numele cu cel rusesc, real sau inventat, cum o fi fost...
Abia aproape de șaptezeci de ani, ca-n adolescență, cam în vreo două săptămâni, tata și-a pierdut castaniul intens pe un gri de șoarece ciufulit, rămas neschimbat până la sfârșit.
* *
E vară, mă pregătesc de grupa mare și stau acasă, cu ai mei. Au decis, după ce era să mor dintr-o infecție ganglionară, că, temporar, căminul săptămânal va fi schimbat cu o grădiniță normală. Mă trezesc târziu, mai târziu decât de obicei, și simt asta după lumină și după căldură. Locuim de fapt într-o singură cameră, ce-i drept mare, a casei bătrânești moștenite de mama. În cea de la intrare, de la mijlocul casei, amenajată ca birou pentru tata, stă fata în casă, o adolescentă de la Căciulați, adusă de-o prietenă a mamei să facă un ban peste vară. În camera a treia, separată complet prin holul către bucătărie, stă în gazdă un tip pe care-l cheamă Marin Preda, flăcău tomnatic, muncitor de pe la CFR.
Strig după fată, cu care m-am împrietenit așa de tare încât spălăm cu consecvență, din două în două zile, totalitatea (sărăcăcioasă, de fapt, a) păpușilor din casă. E liniște. Într-un târziu mă hotărăsc să mă dau jos din pat și plec, desculță, spre bucătărie... Știu că mama m-ar certa că merg în picioarele goale, dar acum nu e acasă, e la serviciu. La bucătărie nu e nimeni, iar ușa secundară e deschisă spre curte. Ies, la fel de desculță, afară, la petuniile mele dragi. Îmi fac de lucru cu florile, dar mi-e foame, așa că intru, plictisită s-o aștept pe fată, și rup un colț de pâine din cutia de lemn. E sălciu, dar pe aragaz e o oală cu lapte, care-a făcut caimac. Beau din el de sete și mă ud pe pijama.
Într-un târziu, sun la mătușa mea bătrână, din casa de alături, cu care împărțim aceeași curte. Coboară ciufulită și mă ia repede în brațe, speriată. Îmi dă dulceață de cireși amare și-i telefonează mamei, care sosește de la librărie val-vârtej. Fata în casă a dispărut. N-a luat nimic, decât o bocceluță cu haine.
E un du-te vino straniu și ușor isteric, care mă distrează grozav, fiindcă nimeni nu-mi dă nici o atenție, iar eu pot să mă joc cum vreau. Mama sună la prietena de loc din Căciulați care adusese fata-n casă. Apoi face o comandă telefonică, la poșta sau la dispensarul din sat. Așteptăm și, dup-o vreme, telefonul de ebonită zbârnâie nervos, iar mama se roșește toată și începe să țipe. Abia atunci mă îmbracă, îmi dă să mănânc și pornește, parcă târșâindu-mă, în trombă, către tramvai, și de-acolo la autogara Băneasa. E teribil de cald. N-am mai fost, cred, niciodată la țară.
Stau într-o curte mare, acoperită de umbra unor duzi. Mănânc dude alături de alți copii, foarte ciudați, îmbrăcați în maieuri și chiloți. În curte mișună niște gâște care sâsâie. Noi, copiii, stăm aplecați peste o pătură pătată, în mijlocul căreia tronează un munte de ghemotoace pufoase, asemănătoare cu arahidele. Cei mai mari le împart în coșulețe diferite, după o regulă de neînțeles. Sunt coconi de mătase, mi se explică. Eu doar mă joc cu unele dintre ele, aranjându-le după mărimi, în forme geometrice.
Mama se plimbă nervos la câțiva pași, vorbind cu o femeie mai în vârstă, care gesticulează vehement. Într-un târziu apare și prietena mea dezertoare: e mai degrabă mititică și are părul lung, de culoarea paielor uscate, strâns într-o coadă împletită la spate. Nu cred că are mai mult de cincisprezece ani. Are ochii roșii, iar când mama o prinde de umeri întrebând-o ceva, aproape că se prăbușește în brațele ei, hohotind. Nu reușesc să aud, doar din vreme în vreme ajunge până la mine glasul ei icnit care zice ceva cu "Domnu'..."
Habar n-am cum și când ne-am întors, fata însă dispare pentru totdeauna din raza mea vizuală.
Din vremea anilor de grădiniță mai sunt și niște poze de la nunți familiale, în care, cel puțin o dată, mama și tata sunt nași, iar eu domnișoară de onoare, în rochie de nylon (eram foarte mândră de ea, am folosit-o apoi la serbările de Crăciun, există fotografii și de-acolo; nu semăna cu rochia nimănui altcuiva. Era albă, din volane așezate succesiv, plecând din talie, pe un jupon umflat. Avea o fundă mare, albastră, atașată la spate, din materialul rochiei de concert a unei prietene a mamei, pianistă).
Toată copilăria mi s-a părut ciudat cât de tristă pare mama în pozele alea solemne, oficiale, bune de pus în rame, pe pian. Nu, nu le-a înrămat niciodată, probabil fiindcă ele nu simbolizau decât treptata ei scufundare într-un rol social fără nici o acoperire sentimentală.
Cea mai obsedantă fotografie e tot una din amintire, și vine tot de la Madam Pașa, dintr-o vacanță de vară mai târzie, probabil deja școlară. Era o poză micuță, din acelea care se făceau drept probă, în studiourile bune, în perspectiva alegerii adevăratului portofoliu de mărit. Portretul unei femei foarte frumoase, într-o bluză albă de mătase, cu guler brodat. Își ținea capul sprijinit cu ambele mâini și coatele pe masă. Avea degete lungi și unghii intens colorate, chiar dacă poza era alb-negru. Fruntea îi era înaltă și limpede, iar ochii codați rimau perfect, ca-ntr-o fotografie de Hollywood făcută pentru autografe, cu buzele bine rujate și părul întunecat, căzut cu dexteritate pe umeri, cam ca în portretele cu Katherine Hepburn de la mijlocul anilor '40.
Mă uitam fascinată la ea, semăna oarecum cu mama, dar avea un aer mult mai studiat-obraznic, de vedetă. "Nu știi cine e, nu?" întreabă a bătrână, cu un fel de satisfacție șireată. "Nu, cine?" "E Olga!" "Olea noastră, dar nu e blondă?" Olea e o prietenă din copilărie a tatălui meu și a fratelui lui, de la ei, din Floreasca, de pe strada cu ruși. "Nu, nu Olea noastră, Olga, prima nevastă a lui tat'tu!"
Fluturii și peștii mi se-ntrec în curse neorânduite în capul stomacului. N-am grai. "Huidio, sfinea!", mârâie enervat bunicul, cu ochii la mine, dar înjurând-o pe ea. E una dintre puținele înjurături pe care le rostește - și singura pe care-o înțeleg și eu. "A mai fost însurat o dată, înainte de Sanda!", rânjește Madam Pașa. Tataia îi smulge fotografia din mână și o rupe în fărâme mici, în timp ce ea protestează și-l lovește peste umăr. "O cățea! A fost o chestie scurtă, de câteva luni, înainte să-l ia la armată. A venit în vizită la Sinaia și el și-a luat permisie... Și l-a îmbolnăvit... Au divorțat într-o săptămână" mormăie repezit ăl bătrân...
Încet, îmi regăsesc glasul. L-a îmbolnăvit? Cum adică, ce vină avea ea că i-a dat o boală de care nici nu știa? Bătrânii mustăcesc. Mie îmi pare, totuși, rău de fotografie. Aș fi vrut s-o mai văd, era foarte frumoasă.
Toată copilăria mi s-a părut ciudat cât de tristă pare mama în pozele alea solemne, oficiale, bune de pus în rame, pe pian. Nu, nu le-a înrămat niciodată, probabil fiindcă ele nu simbolizau decât treptata ei scufundare într-un rol social fără nici o acoperire sentimentală.
Cea mai obsedantă fotografie e tot una din amintire, și vine tot de la Madam Pașa, dintr-o vacanță de vară mai târzie, probabil deja școlară. Era o poză micuță, din acelea care se făceau drept probă, în studiourile bune, în perspectiva alegerii adevăratului portofoliu de mărit. Portretul unei femei foarte frumoase, într-o bluză albă de mătase, cu guler brodat. Își ținea capul sprijinit cu ambele mâini și coatele pe masă. Avea degete lungi și unghii intens colorate, chiar dacă poza era alb-negru. Fruntea îi era înaltă și limpede, iar ochii codați rimau perfect, ca-ntr-o fotografie de Hollywood făcută pentru autografe, cu buzele bine rujate și părul întunecat, căzut cu dexteritate pe umeri, cam ca în portretele cu Katherine Hepburn de la mijlocul anilor '40.
Mă uitam fascinată la ea, semăna oarecum cu mama, dar avea un aer mult mai studiat-obraznic, de vedetă. "Nu știi cine e, nu?" întreabă a bătrână, cu un fel de satisfacție șireată. "Nu, cine?" "E Olga!" "Olea noastră, dar nu e blondă?" Olea e o prietenă din copilărie a tatălui meu și a fratelui lui, de la ei, din Floreasca, de pe strada cu ruși. "Nu, nu Olea noastră, Olga, prima nevastă a lui tat'tu!"
Fluturii și peștii mi se-ntrec în curse neorânduite în capul stomacului. N-am grai. "Huidio, sfinea!", mârâie enervat bunicul, cu ochii la mine, dar înjurând-o pe ea. E una dintre puținele înjurături pe care le rostește - și singura pe care-o înțeleg și eu. "A mai fost însurat o dată, înainte de Sanda!", rânjește Madam Pașa. Tataia îi smulge fotografia din mână și o rupe în fărâme mici, în timp ce ea protestează și-l lovește peste umăr. "O cățea! A fost o chestie scurtă, de câteva luni, înainte să-l ia la armată. A venit în vizită la Sinaia și el și-a luat permisie... Și l-a îmbolnăvit... Au divorțat într-o săptămână" mormăie repezit ăl bătrân...
Încet, îmi regăsesc glasul. L-a îmbolnăvit? Cum adică, ce vină avea ea că i-a dat o boală de care nici nu știa? Bătrânii mustăcesc. Mie îmi pare, totuși, rău de fotografie. Aș fi vrut s-o mai văd, era foarte frumoasă.
* * *
De fapt, pîn' la școală nici nu-i simțeam lipsa, continua să locuiască cu noi. Apoi iar m-a înghițit internatul, vreo jumătate de an, și iar era să mor, de data asta de-o toxiinfecție alimentară care-a antrenat o nefrită. Am zăcut în spital mai bine de trei săptămâni, iar acasă încă vreo două. El tocmai se mutase-n Calea Victoriei, iar de-acolo, după doar câteva luni, în blocul din Amzei.
(Am calculat cu precizie că, de la 38 de ani și până la moarte, nu și-a deplasat domiciliile succesive din raza de un kilometru a unui cerc cu centrul pe Ateneu. E răutăcios, dar mereu am suspectat un complex al Gropii Floreasca... Mai știi?...)
Nici după ce-a plecat nu cred că i-am simțit lipsa. Și asta din două pricini contrare. Mai întâi pentru că protocolul lor intern dicta vizite în fiecare duminică, la masa de prânz. Dacă era frumos și el era-n bani, ne scotea la plimbare și ne ducea la restaurant, pe vreo terasă... Ori mergeam "la gârlă", distracția noastră favorită, de cele mai multe ori doar eu și el, lipindu-ne la vreo gașcă de prieteni ai lui. Am pre-învățat să înot, deci, ca și el, în lacurile capitalei, unde încă mai trăiau fermecătoarele ștranduri cu cabine de lemn și copaci umbroși, cu alei cochete cu pietriș mărunt și șezlonguri de lemn, cu fețe colorate din pânză de cort. Era un înotător excelent, se lăuda că traversase pentru prima dată lacul Floreasca la cinci ani jumătate...
Adevărul e că am adunat, pe calea asta duminicală, zeci și zeci de amintiri care mai de care mai simpatice, cu aer lejer de picnic, ori cu lungi după amieze în care mama și tata urmăreau vreun meci al Rapidului la televizor, ori vreunul de rugby (erau, desigur, amândoi fani ai CFR-ului, pe vremea aia o echipă de talie europeană). Uneori jucau table, folosind cutia interbelică, elegant lăcuită, a bunicului meu matern, pe care nu-l știam decât din fotografia de nuntă.
Una peste alta, atmosfera asta casnică, de sfârșit de săptămână, cu el plin de bancuri și istorioare piperate de pe la succesivele lui servicii, era, am aflat din primii ani de școală, preferabilă prezenței lui cotidiene.
Fiindcă mai era și-al doilea motiv ca să nu-mi lipsească: venea, din când în când, în timpul săptămânii, chemat de comenzile ei vindicative, atunci când decreta că nu mai știe ce să se facă cu mine. Îl chema, deci, să-și facă datoria coercitivă (ba o curea, ba o palmă, ba, când am fugit de-acasă la opt ani, pedeapsa supremă culeasă de el din folclorul de Floreasca: rasul în cap). Firește, atunci îi uram sincer, pe amândoi.
Sau poate, totuși, mai degrabă pe ea?
Probabil. Complicitățile cu ea s-au născut ceva mai târziu. Și-apoi, era evident, până și pentru copilul din mine, că tata bătea... tehnic; mai degrabă se prefăcea că se-nfurie, ca să-și adune energia. Nu-i plăcea nici să se bată, nici să bată, își făcuse suma în încăierările pentru supremație teritorială ale adolescenței, din groapă. Făcuse și ceva box, nu doar rugby, și-și știa mâna ca o cazma. Cred că n-am luat-o la nervii lui reali decât o dată, ultima dată, după o foarte lungă pauză, pe la șai'șpe ani. Își uitase ochelarii la noi pe pian și n-a sunat decât după ce i-a căutat disperat vreo două zile, prin toate cotloanele. Noi nici nu-i băgasem în seamă. Când a intrat pe ușă era așa de furios încât mi-a zburat falca cu dosul palmei. Am înlemnit și eu și mama, iar el a ieșit ca o furtună. N-am vorbit câteva săptămâni...
Am aproape opt ani și încă nu mi s-a permis un costum de baie întreg. În fotografie am însă chimono de japoneză și umbreluță de hârtie, iar poza e făcută la buza mării de-un fotograf ambulant. E sfârșit de iulie și-nceput de august, iar noi doi, eu și tata, suntem pentru prima (și ultima, și singura) dată de capul nostru la mare. Tata are un sejur complet într-un sanatoriu cochet al sindicatelor, chiar la intrarea plajei de la Eforie Sud (pe atunci îi zicea Vasile Roaită). TREI săptămâni de rai, fiindc-am adorat întotdeauna, amândoi, marea.
Stăm într-o cameră minusculă, cu doar două paturi, semn că au funcționat ceva pile, fiindcă toate camerele înconjurătoare sunt de trei sau patru. Mama a rămas în București, să mute tot calabalâcul dintr-o casă de peste o sută de metri pătrați într-un apartament de doar treizeci și doi. Majoritatea oamenilor plâng când li se dărâmă casele și sunt mutați la bloc, dar pentru mama e un soi de victorie personală. De altfel, își angajează singură demolarea și demolatorii, care-i vor da bani serioși pentru calitatea cărămizii de la 1912...
Tata face două ore de tratament pe zi, timp în care eu ori îl aștept citind, ori plec la plajă cu câte-o cucoană amabilă din sanatoriu, iar el ne recuperează spre prânz. Din vreme în vreme, după amiaza, trecem doar strada și intrăm la ghiol. Mă distrează teribil să mă dau cu nămol, mai ales din pricina pișcăturilor atunci când noroiul se usucă pe piele. Tata zice că arăt ca un purcel uscat la soare. Îmi place și apa ghiolului, de culoarea cafelei; învăț din prima zi că nu trebuie să fac nimic decât să plutesc pe spate, de restul se ocupă sarea. Nici în mare nu mai merg cu colacul, cu toate că am. Tocmai am primit certificat de la Ștrandul Tineretului că știu să înot.
Seara facem lungi plimbări pe faleză, ori mergem la teatrul în aer liber. O dată cântă Los Paraguaios și e delir. Altă dată, Daniela Anencov "de la televizor", prietena lui Așchiuță, o joacă pe Prietena mea Pix. De la o vreme ni se alătură o vecină de palier. Are vreo douăzeci și cinci de ani, e subțire și roșcată, o cheamă Aurelia; dar vrea să-i zicem Aura. Își asumă orele de dimineață de pe plajă, când tata e la tratament.
E simpatică, îmi cumpără un motan roz de-un deget, din plastic (e ultima modă la jucării, așa cum bomboanele cubaneze, din zahăr pur, sunt ultima modă la dulciuri); îi face-o pălărie din staniolul unei bomboane, apoi își taie o șuviță de păr și lipește pălăria și bretonul, cu lac de unghii roșu, pe capul pisicii. După aia îi desenează motanului, cu același lac, și niște botine roșii. E clar că acum e Motanul încălțat. Tata vine de la tratament și-o laudă pentru măiestrie. (La întoarcere, în apartamentul nou în care biroul lui enorm n-a mai încăput, pun motanul în vitrina de sticlă a bibliotecii din rădăcină de nuc, alături de paharele de șampanie de cristal, serviciul de lichior de Murano și puzderia de trofee minuscule aduse de tata de prin delegații. Mama mă privește lung când povestesc cum l-am obținut, dar nu protestează. E și azi acolo).
Pe patru august, când tata împlinește patruzeci de ani, mergem toți trei pe terasa vastă de la Perla. Aura și tata dansează dezlănțuit, dar tata, generos, mă învață și pe mine "cha-cha" și rock. Învăț repede, iar el e foarte mândru. Beau pentru prima dată șampanie. La un moment dat, constat că dansăm în mijlocul ringului, doar noi doi, pe The Young Ones al lui Cliff Richard, și toată lumea se zgâiește. Când hitul se termină, suntem aplaudați cu entuziasm. Decretez în gând, ștergând-mă discret de transpirație cu-n șervet de olandă, că e cea mai fericită zi din viața mea.
La întoarcerea pe faleză, în copleșitorul parfum de petunii și regina nopții care numai sub briză miros așa, din difuzoarele instalate pe stâlpi curge un cântec închinat sateliților, rachetelor și, desigur, lui Iuri Gagarin. Mie, sincer, Gherman Titov mi se pare mai sexy, cu toate că e... doar al doilea. Tatălui meu nu, da' ce se pricepe el la bărbați?
Stăm într-o cameră minusculă, cu doar două paturi, semn că au funcționat ceva pile, fiindcă toate camerele înconjurătoare sunt de trei sau patru. Mama a rămas în București, să mute tot calabalâcul dintr-o casă de peste o sută de metri pătrați într-un apartament de doar treizeci și doi. Majoritatea oamenilor plâng când li se dărâmă casele și sunt mutați la bloc, dar pentru mama e un soi de victorie personală. De altfel, își angajează singură demolarea și demolatorii, care-i vor da bani serioși pentru calitatea cărămizii de la 1912...
Tata face două ore de tratament pe zi, timp în care eu ori îl aștept citind, ori plec la plajă cu câte-o cucoană amabilă din sanatoriu, iar el ne recuperează spre prânz. Din vreme în vreme, după amiaza, trecem doar strada și intrăm la ghiol. Mă distrează teribil să mă dau cu nămol, mai ales din pricina pișcăturilor atunci când noroiul se usucă pe piele. Tata zice că arăt ca un purcel uscat la soare. Îmi place și apa ghiolului, de culoarea cafelei; învăț din prima zi că nu trebuie să fac nimic decât să plutesc pe spate, de restul se ocupă sarea. Nici în mare nu mai merg cu colacul, cu toate că am. Tocmai am primit certificat de la Ștrandul Tineretului că știu să înot.
Seara facem lungi plimbări pe faleză, ori mergem la teatrul în aer liber. O dată cântă Los Paraguaios și e delir. Altă dată, Daniela Anencov "de la televizor", prietena lui Așchiuță, o joacă pe Prietena mea Pix. De la o vreme ni se alătură o vecină de palier. Are vreo douăzeci și cinci de ani, e subțire și roșcată, o cheamă Aurelia; dar vrea să-i zicem Aura. Își asumă orele de dimineață de pe plajă, când tata e la tratament.
E simpatică, îmi cumpără un motan roz de-un deget, din plastic (e ultima modă la jucării, așa cum bomboanele cubaneze, din zahăr pur, sunt ultima modă la dulciuri); îi face-o pălărie din staniolul unei bomboane, apoi își taie o șuviță de păr și lipește pălăria și bretonul, cu lac de unghii roșu, pe capul pisicii. După aia îi desenează motanului, cu același lac, și niște botine roșii. E clar că acum e Motanul încălțat. Tata vine de la tratament și-o laudă pentru măiestrie. (La întoarcere, în apartamentul nou în care biroul lui enorm n-a mai încăput, pun motanul în vitrina de sticlă a bibliotecii din rădăcină de nuc, alături de paharele de șampanie de cristal, serviciul de lichior de Murano și puzderia de trofee minuscule aduse de tata de prin delegații. Mama mă privește lung când povestesc cum l-am obținut, dar nu protestează. E și azi acolo).
Pe patru august, când tata împlinește patruzeci de ani, mergem toți trei pe terasa vastă de la Perla. Aura și tata dansează dezlănțuit, dar tata, generos, mă învață și pe mine "cha-cha" și rock. Învăț repede, iar el e foarte mândru. Beau pentru prima dată șampanie. La un moment dat, constat că dansăm în mijlocul ringului, doar noi doi, pe The Young Ones al lui Cliff Richard, și toată lumea se zgâiește. Când hitul se termină, suntem aplaudați cu entuziasm. Decretez în gând, ștergând-mă discret de transpirație cu-n șervet de olandă, că e cea mai fericită zi din viața mea.
La întoarcerea pe faleză, în copleșitorul parfum de petunii și regina nopții care numai sub briză miros așa, din difuzoarele instalate pe stâlpi curge un cântec închinat sateliților, rachetelor și, desigur, lui Iuri Gagarin. Mie, sincer, Gherman Titov mi se pare mai sexy, cu toate că e... doar al doilea. Tatălui meu nu, da' ce se pricepe el la bărbați?
Pe de altă parte, sunt plină de suspiciuni ca un câine de purici. Dar le păstrez pentru mine, vizitându-le cu consecvență, din timp în timp, ca și cum aș zgărmăna coaja unei julituri. În primul rând, nu cred în promisiunile lui, pe care le uită, probabil, la câteva minute după ce le face. N-am uitat niciodată că mi-a promis o mașină de cusut de jucărie, de ziua mea, în clasa întâi. Nu numai că n-a ajuns la noi de sărbătoare, ci a venit la mama la anticariat, în pasajul Crețulescu, pentru doar câteva minute... Mi-a adus un set minuscul de mobilier de bucătărie, din plastic portocaliu, într-o cutie de carton fără ambalaj. "Am uitat!", s-a scuzat în fugă, fără să bage de seamă lacrimile mele cu greu înghițite. Mașina aia de cusut chiar cosea!... Răsfoiesc oarbă, ore în șir, niște colecții de Pif, ca să-mi înec amarul. Îmi promit solemn să... nu fac niciodată o promisiune de care să nu mă țin...
Uneori bate câmpii cu tot felul de fantezii ori teorii care mă scandalizează. Despre visul lui ca eu să devin campioană la săriturile de la trambulină (sunt la un soi de club al Școlii sportive 2, dar și la pian, la școala din Crângași; viața după-amiezilor mele săptămânale e un tur de forță cu tramvaiul, pe orice fel de vreme, de-a lungul și de-a latul Bucureștilor).
Refuz net să învăț să sar de la trambulină, sar prost oricum și de pe starterul de beton al bazinului.
... Despre visul lui să mă fac arhitectă, dacă tot i-am moștenit talentul la desen... Despre cum înlocuiește comunismul religia creștină, din pricina bazei lor comune, renunțarea la proprietate. (Altminteri încercă din răsputeri să-și cumpere mașină, ba chiar își cumpără la un moment dat un IMS vechi, scos la vânzare de armată. Dar nu reușește să-l repare niciodată)... Paradoxal, a reînceput totuși, cu discreție, să-i însoțească, de Paște, pe mamaia și tataia la Biserica rusă... Contradicțiile nu mă copleșesc, mai degrabă mă-nfurie și mă obligă să mă scutur periodic pe dinăuntru, jurându-mi să mă opun, dac-o să fie vreodată cazul.
Mai târziu nițel, bate îndelung șaua să priceapă iapa despre păstrarea virginității înainte de căsătorie, și despre ritualurile de pedepsire ale transgresiunii la macedonenii din Pipera. Ce mama naibii avem noi cu macedonenii? Și ce-i cu aiureala asta medievală cu privire la virginitate? Tac și-înghit, am învățat că ultimul cuvânt e al meu, câtă vreme, oricum, când o să mă fac mare n-am să fac decât ceea ce vreau.
Macedonenii din Pipera? Acum e director adjunct la combinatul de mobilă de la Pipera și are-o iubită profesoară de franceză, dintr-un clan de macedoneni. O cheamă Mioara, desigur, un nume foarte neaoș, laie-bucălaie...
E ciudat că, în cei aproape patru ani de concubinaj al lor, n-am făcut nici o fotografie. Ori poate am făcut, dar n-am văzut-o eu. Le-o fi păstrat ea pe toate... Nu e foarte înaltă, dar e blândă și tăcută. Are un coc semeț, din coama unui păr superb, sârmos, aproape negru. Tata are la capul patului o poză color cu Sophia Loren, în rochie ciclamen, cu decolteu larg. Mioara seamănă vizibil cu "La Loren", minus înălțimea și sânii enormi.
A adus-o prima dată de ziua lui tataia, la petrecerea de familie; ne-am retras amândoi pentru o discuție "ca-ntre bărbați". Mi-a explicat că, ce să-i faci, viața merge înainte și că mama trebuie protejată.
Mioara are pile la "pionieri" și-mi face rost de bilete în cele mai grozave tabere, câte-o dată - două pe vară. Tot ea mă duce și la Palatul pionierilor, în Cotroceni, la începutul clasei a cincea, când decid să divorțez definitiv de pian și, puțin mai apoi, și de înot. E felul meu de-a spune că nu am nici o obligație față de visele părinților mei, față de lumile lor opuse, față de destinele lor de neînțeles... Palatul regal, în schimb, mi se pare extraordinar, la fel și grădina care-l înconjoară.
Complicitatea fidelă cu el e dublată, între timp, de complicitatea cu mama. Mioara mi-e, simultan, simpatică și indiferentă. Primejdia unui tată vitreg pare mult mai mare decât cocul ei de Sophia Loren. Cu Mioara n-ar trebui să locuiesc în aceeași casă...
Scotocind prin scrinul mare și negru, rămas de la bunica, descopăr în vacanță sertărașele secrete, în care, alături de cutia de chibrituri îmbrăcată în milanez, pe care scrie, "Crăciun fericit! 1948", sub puzderia de mărțișoare vechi, medalioane de argint și mărgele deșirate stă o scrisoare mare, îngălbenită, de vreo șase pagini. E scrisă de mama, cândva, prin 1958, cu scrisul ei ordonat și caligrafic, de fetiță premiantă. Vorbește patetic despre dragoste, îndepărtare, sex, amintiri comune, deziluzii, suspiciuni. Încearcă nu atât să reproșeze, cât să explice ceea ce simte față de prăpastia în care se adâncește. Întreabă ultimativ. Înțeleg din scrisoare că, la momentul scrierii, erau deja despărțiți oficial, și că procesul o umilise profund. Înțeleg și că tata a pretins în fața judecătorilor lui de la partid că nu știa nimic despre condamnarea ei, iar ea a susținut public, la procesul de divorț, această minciună.
Ce mă uluiește e că scrisoarea e plină de sublinieri făcute cu un creion mov, și de comentarii ironice, minuscule, notate pe margini, cu scrisul lui splendid dar atât de greu de descifrat. Refac, pe cât mă ține imaginația, scenariul acestei scrisori menită să rupă tăcerea și inhibițiile între doi oameni care locuiesc în aceeași casă, în aceeași odaie. Cruzimea lui mă copleșește și mă umple de indignare.
Nu pomenesc, aproape un an, nimic despre descoperirea scrisorii, recitind-o când sunt singură, ca să înțeleg. Dar oare chiar înțeleg?
Mi se revelează, în schimb, c-a păstrat-o așa, aparent bine ascunsă, special pentru mine. E imposibil să locuiești cu copilul tău în treizeci de metri pătrați și să-ți închipui că n-o să-ți scotocească, la un moment dat, prin sertare. Asta mă înfurie pe ea. Refuz, din principiu, să-i accept răzbunarea mută. Îi mărturisesc, deci, c-am găsit-o și-i îndur prelungile explicații.
Lui, desigur, nu-i spun niciodată c-am aflat despre cea de-a treia Olgă, cea care l-a recrutat în partid încă din 1946, când își făcea armata la corpul de gardă de la Sinaia. Cea care "l-a crescut" și l-a dus la România liberă, să se facă ziarist. Nu s-a făcut ziarist. Cea care l-a împins din spate, cu acceptul tăcut al soțului ei ilegalist, străjuindu-i efemera carieră de tânăr cadru de nădejde. Care l-a parașutat, la 29 de ani, director fără nici un fel de studii al Institutului de Silvicultură... Cea care-a chemat-o, la un an de la divorț, pe mama la ordine, în vastul ei apartament din Christian Tell, ca-ntr-un soi de audiență politico-erotică, ca să-i ridice vălul de pe ochi: "Nu-ți face probleme, drăguțo, noi două n-avem nimic de-împărțit. Vezi-ți de copilul tău, de Mitea mă ocup eu, ca și pîn-acum. O să stea nițel la munca de jos și pe-urmă-l recuperăm. Ușa mea e mereu deschisă. Vine când vrea, pleacă la fel."
O vreme, scurtă, mă întreb dacă nu cumva mama n-a inventat-o pe a treia Olgă, ca să-și romanțeze tragic despărțirea. Apoi, spre sfârșitul adolescenței, o cunoștință întâmplătoare îmi confirmă nu numai existența ei, ci și prelungita legătură "secretă" dintre ea și tata.
Tata pomenește accidental de ea, de Crăciun, prin 2005, într-o conversație cu bărbatul meu, pe rusește. (Mă amuză că face asta, folosind inconștient strategia împrumutată de la bunicii mei, ca să nu-nțeleg. E caraghios cum înțeleg, totuși, fragmente-întregi de frază, fără să mă fi-învățat nimeni). Lui Cristian, tata-i mai face, la un pahar de vin, confidențe. Nu întreb nimic, refuz să-i aflu până și numele de familie. Prefer să rămână un personaj de nuvelă citită, ca-n Strada Mântuleasa. Olga Activistova... Înc-o legendă pe care nu mai are cine s-o confirme...
A adus-o prima dată de ziua lui tataia, la petrecerea de familie; ne-am retras amândoi pentru o discuție "ca-ntre bărbați". Mi-a explicat că, ce să-i faci, viața merge înainte și că mama trebuie protejată.
Mioara are pile la "pionieri" și-mi face rost de bilete în cele mai grozave tabere, câte-o dată - două pe vară. Tot ea mă duce și la Palatul pionierilor, în Cotroceni, la începutul clasei a cincea, când decid să divorțez definitiv de pian și, puțin mai apoi, și de înot. E felul meu de-a spune că nu am nici o obligație față de visele părinților mei, față de lumile lor opuse, față de destinele lor de neînțeles... Palatul regal, în schimb, mi se pare extraordinar, la fel și grădina care-l înconjoară.
Complicitatea fidelă cu el e dublată, între timp, de complicitatea cu mama. Mioara mi-e, simultan, simpatică și indiferentă. Primejdia unui tată vitreg pare mult mai mare decât cocul ei de Sophia Loren. Cu Mioara n-ar trebui să locuiesc în aceeași casă...
Scotocind prin scrinul mare și negru, rămas de la bunica, descopăr în vacanță sertărașele secrete, în care, alături de cutia de chibrituri îmbrăcată în milanez, pe care scrie, "Crăciun fericit! 1948", sub puzderia de mărțișoare vechi, medalioane de argint și mărgele deșirate stă o scrisoare mare, îngălbenită, de vreo șase pagini. E scrisă de mama, cândva, prin 1958, cu scrisul ei ordonat și caligrafic, de fetiță premiantă. Vorbește patetic despre dragoste, îndepărtare, sex, amintiri comune, deziluzii, suspiciuni. Încearcă nu atât să reproșeze, cât să explice ceea ce simte față de prăpastia în care se adâncește. Întreabă ultimativ. Înțeleg din scrisoare că, la momentul scrierii, erau deja despărțiți oficial, și că procesul o umilise profund. Înțeleg și că tata a pretins în fața judecătorilor lui de la partid că nu știa nimic despre condamnarea ei, iar ea a susținut public, la procesul de divorț, această minciună.
Ce mă uluiește e că scrisoarea e plină de sublinieri făcute cu un creion mov, și de comentarii ironice, minuscule, notate pe margini, cu scrisul lui splendid dar atât de greu de descifrat. Refac, pe cât mă ține imaginația, scenariul acestei scrisori menită să rupă tăcerea și inhibițiile între doi oameni care locuiesc în aceeași casă, în aceeași odaie. Cruzimea lui mă copleșește și mă umple de indignare.
Nu pomenesc, aproape un an, nimic despre descoperirea scrisorii, recitind-o când sunt singură, ca să înțeleg. Dar oare chiar înțeleg?
Mi se revelează, în schimb, c-a păstrat-o așa, aparent bine ascunsă, special pentru mine. E imposibil să locuiești cu copilul tău în treizeci de metri pătrați și să-ți închipui că n-o să-ți scotocească, la un moment dat, prin sertare. Asta mă înfurie pe ea. Refuz, din principiu, să-i accept răzbunarea mută. Îi mărturisesc, deci, c-am găsit-o și-i îndur prelungile explicații.
Lui, desigur, nu-i spun niciodată c-am aflat despre cea de-a treia Olgă, cea care l-a recrutat în partid încă din 1946, când își făcea armata la corpul de gardă de la Sinaia. Cea care "l-a crescut" și l-a dus la România liberă, să se facă ziarist. Nu s-a făcut ziarist. Cea care l-a împins din spate, cu acceptul tăcut al soțului ei ilegalist, străjuindu-i efemera carieră de tânăr cadru de nădejde. Care l-a parașutat, la 29 de ani, director fără nici un fel de studii al Institutului de Silvicultură... Cea care-a chemat-o, la un an de la divorț, pe mama la ordine, în vastul ei apartament din Christian Tell, ca-ntr-un soi de audiență politico-erotică, ca să-i ridice vălul de pe ochi: "Nu-ți face probleme, drăguțo, noi două n-avem nimic de-împărțit. Vezi-ți de copilul tău, de Mitea mă ocup eu, ca și pîn-acum. O să stea nițel la munca de jos și pe-urmă-l recuperăm. Ușa mea e mereu deschisă. Vine când vrea, pleacă la fel."
O vreme, scurtă, mă întreb dacă nu cumva mama n-a inventat-o pe a treia Olgă, ca să-și romanțeze tragic despărțirea. Apoi, spre sfârșitul adolescenței, o cunoștință întâmplătoare îmi confirmă nu numai existența ei, ci și prelungita legătură "secretă" dintre ea și tata.
Tata pomenește accidental de ea, de Crăciun, prin 2005, într-o conversație cu bărbatul meu, pe rusește. (Mă amuză că face asta, folosind inconștient strategia împrumutată de la bunicii mei, ca să nu-nțeleg. E caraghios cum înțeleg, totuși, fragmente-întregi de frază, fără să mă fi-învățat nimeni). Lui Cristian, tata-i mai face, la un pahar de vin, confidențe. Nu întreb nimic, refuz să-i aflu până și numele de familie. Prefer să rămână un personaj de nuvelă citită, ca-n Strada Mântuleasa. Olga Activistova... Înc-o legendă pe care nu mai are cine s-o confirme...
* * * *
Nu, adolescența nu ne-a-ndepărtat ci doar, treptat, a-nceput să-mi pese din ce în ce mai puțin. Rutinele duminicale continuau, la fel și ieșirile în natură. Acum însă, de când decisese - conștient sau nu - că o lasă dracului de ideologie și să facă bani, parcă nu mai avea atâta haz... Mai ales că eu o luasem zdravăn pe calea intelectual-artistică, așa că, uneori, mi se părea împuținat și vulgar... L-am mai scos pe la câte-un spectacol, rar, că mă durea inima să nu merg cu prietenul meu, la fel de înfumurat și de elitist ca și mine...
Țin minte c-am făcut prostia să-l duc o dată la cinema Doina, în spatele Băncii Naționale (un cinema minuscul, profilat pe artă) să vadă cu mine o ecranizare după Pescărușul. Era un film foarte cuminte și respectuos, cu Savelieva în Nina Zarecinaia, altminteri fără mare strălucire. A ieșit de-acolo în soarele de vară al după amiezii, cu ochii roșii și tropăind nervos. "Nu-mi trebuie mie ruși cu ceapă! N-am și-așa destule de-ale mele?" "Am crezut c-o să-ți facă plăcere, măcar asculți rusește cum se cade! E totuși un Cehov..." "Mă piș pe Cehov! Băi, eu mă duc la film să mă relaxez, nu să mă doară capu'!" Și, după o vreme, în timp ce ne strecuram pe terasa-grădină de pe Academiei: "RUȘI CU CEAPĂ!"
Da, el fusese mare fan de John Wayne, adora westernurile de orice fel și îl idolatriza pe Kirk Douglas (își închipuia că-i seamănă oarecum, și cred că n-a aflat niciodată că idolul lui i-ar fi ajuns cam până la umăr). Pe de altă parte, în copilărie, cu el mersesem cel mai des la operă. (Cânta bine, știa opere întregi pe de rost. Îi povestea lui Cristian că mâncase o bătaie soră cu moartea când maică-sa descoperise că pitește, pe la 14-15 ani, bani din salariul lui de băiat bun la toate de la AEG, ca să se ducă la operă... De altfel, ura față de muzică era o constantă în deciziile maică-sii: fratele lui mai mic, Serioja, a cântat ani la rând în corul UTC, ca tenor, dar maică-sa s-a opus vehement să-l dea la liceul de muzică. L-a dat la... școala profesională de turnătorie - și-a ajuns maistru formator la Vulcan la douăzeci și unu de ani. Salariu mare, desigur... Silicoza a făcut-o puțin înainte să-împlinească patruzeci). Cu el fusesem prima dată la cinematecă și tot cu el văzusem, pe la 11 sau 12 ani, Gustul mierii, conversând pătimaș despre admirația noastră comună față de Tony Richardson și "free cinema".
Am decis, deci, că mediul ăla din Lipscani, cu el împărățind peste marele lui magazin ca un sultan atotputernic și generos, lumea aia cu afaceriști mărunți, prăvălii puchinoase, dame suspecte, tentații ciudate, presiunea aia produsă de zeci de clienți care vor zilnic ba o bibliotecă, ba o bucătărie, ba un dormitor, ba o pilă pentru mobilă de comandă, unicat, la cine știe ce fabrică de prin țară care lucrează doar pentru export, și care, TOȚI, sunt dispuși SĂ-ȚI DEA CEVA ca să primească de la tine repede ceea ce le trebuie lor - mediul ăla, zic, îl alterează pe zi ce trece.
Devenise mai lunecos, știa acum să descurce nevoi despre care nici n-aveam habar că există, era mereu grăbit și parcă privea altfel de sub ochelarii cei groși, într-o dungă, măsurându-te și punându-ți preț.
Acum venea în câte-un weekend cu oferte aiuritoare: să-notăm la Clubul diplomaților, ascuns după un cot îngust al Herăstrăului, pe undeva pe lângă Fântâna Miorița. Să jucăm (mă rog, să ne prefacem că jucăm) golf, tot acolo, cu niște amici din lumea nevăzută a afacerilor din socialism. Să încercăm piscina de la etajul 21 al Intercontinentalului: șeful-administratorul de etaj tocmai... își mobilase o vilă.
Erau aventuri simpatice, ușor felliniene... Pe marginea piscinei din vârful celui mai bine păzit hotel bucureștean stăteau vreo trei profesioniste blonde, categoria lux, în așteptare de clienți, un ambasador iugoslav cam burtos și noi doi, eu și tata. Am primit Campari și Pepsi, pe-o măsuță minusculă, așezată lângă șezlong, pe terasă: "Din partea casei!". De acolo, de sus, Bucureștiul arăta chiar bine... Mă prefăceam foarte impresionată, ori poate chiar eram. Cucerisem însă, știu sigur, un anume fel de indiferență critică, ce se mai spărgea doar, din când în când, la câte-o îmbrățișare, la câte-o întoarcere din concediu, la câte-o preferință muzicală comună...
Am mâncat de prânz în braseria de la mezaninul hotelului, privind de la marea fereastră-perete către trecerea de pietoni de pe Batiștei, acolo unde, decenii mai târziu, avea să se ridice baricada...
Nici cu Lygia n-am fotografii: la târzia ei apariție în viața noastră, eu și tata renunțasem de câtăva vreme la protocoalele duminicale. Ne vedem, deci, mai rar, fiindcă acum sunt studentă și viața mea a devenit mult mai complicată.
Nu sufăr și nici nu-i port gând rău pentru că mi-a condiționat banii de meditații, într-a două'ș'pea. A plătit jumătate din ele, cealaltă jumătate fiind suportată de nașă-mea, Alice. Mi-a spus franc, din primul moment, că face asta doar pentru un an. Dacă pic la examen, sunt pe cont propriu, îmi fac singură rost de bani pentru alte eventuale meditații.
Sunt mândră de mine, fiindcă asta m-a mobilizat. Oricum, deja habar nu mai are ce fac, ce scriu, care sunt gândurile sau neliniștile mele. Nici nu cred c-ar pricepe ceva.
În vara către anul al doilea mă apucă, spontan, o criză neverosimilă: vreau să-i împărtășesc fericirea mea. Sunt cu iubitul meu în Amzei, cumpărăm conserve pentru excursia plănuită, la Horezu. Îl sun de jos, de la telefonul public din alimentară. E acasă. Îi zic că vreau să urc, să-i prezint pe cineva... Ori poate vrea el să coboare, să bem o cafea? Mă refuză grăbit, încurcat, parcă brutal. Nu va ști niciodată, de fapt, că a produs o rană care nu se va mai închide. Nu-i voi mai propune, eu însămi, nici o complicitate, nicicând.
Se căsătorește (de fapt oficializează relația de ani și ani) cu Lygia, contabila care l-a însoțit pe la toate magazinele și expozițiile deschise de el, în tot Bucureștiul, din Lipscani în Drumul Taberei, de acolo chiar sub propriul lui balcon, în Amzei, și de acolo în Pantelimon... Lygia a divorțat cu scandal, pentru el, și are doi copii, doar cu câțiva ani mai mici ca mine.
Nu înțeleg nicicum ce-i place la ea. E nici frumoasă, nici urâtă, are părul sârmos și drept, complet argintiu, tuns băiețește. Are-o voce catifelat-uleioasă și-o privire de șarpe care-și face siesta. E mereu de o amabilitate studiată, măsurându-și fiecare silabă.
Se mută amândoi într-un apartament din Blocul Eva și, de-acum, ne vom vedea aproape numai la ei acasă, la festinuri aiuritoare, de tablou flamand. Apartamentul e mobilat cu mobilă sculptată, masivă, înghesuită în puținii metri pătrați. Totul arată un anume fel de opulență cu care tata n-avusese, până de curând, nimic în comun. Firește, cea mai enervantă e enorma vitrină, plină de cristaluri, servicii japoneze de ceai, bibelouri de colecție cu dantelării aurite, și tot felul de suveniruri de prin excursiile în țări socialiste.
De fapt, mă bucur că s-a-nsurat. Tata arată bine și e îmbrăcat impecabil, numai cu haine de comandă. Grija Lygiei față de chivernisirea propriilor copii mă pune într-o poziție avantajoasă, fiindcă sunt cea mai mare; tata îmi face pentru prima dată cadouri din proprie inițiativă.
În anul patru mă mărit la rândul meu, iar tata își ia în cârcă întreaga organizare a marelui chef, folosind solida lui rețea, nevăzută, de comercianți pentru elitele comuniste. Lygia nu vine la nuntă, cu toate că o invit. Surprinzător, tata nu-și cheamă nici fratele, nici sora, nici mama. Se pare că a treia lui nevastă l-a rupt definitiv de ai lui.. Cu toate că, de fapt, după moartea bunicului, toate au luat-o razna...
Am multe poze, toate alb negru, de la nuntă. Tata pare mai degrabă un fel de șef de sală, holtei și prosper, foarte fericit că i-a ieșit pasența. Nici o secundă nu ți-ai închipui că undeva îl așteaptă o nevastă...
Nu sufăr și nici nu-i port gând rău pentru că mi-a condiționat banii de meditații, într-a două'ș'pea. A plătit jumătate din ele, cealaltă jumătate fiind suportată de nașă-mea, Alice. Mi-a spus franc, din primul moment, că face asta doar pentru un an. Dacă pic la examen, sunt pe cont propriu, îmi fac singură rost de bani pentru alte eventuale meditații.
Sunt mândră de mine, fiindcă asta m-a mobilizat. Oricum, deja habar nu mai are ce fac, ce scriu, care sunt gândurile sau neliniștile mele. Nici nu cred c-ar pricepe ceva.
În vara către anul al doilea mă apucă, spontan, o criză neverosimilă: vreau să-i împărtășesc fericirea mea. Sunt cu iubitul meu în Amzei, cumpărăm conserve pentru excursia plănuită, la Horezu. Îl sun de jos, de la telefonul public din alimentară. E acasă. Îi zic că vreau să urc, să-i prezint pe cineva... Ori poate vrea el să coboare, să bem o cafea? Mă refuză grăbit, încurcat, parcă brutal. Nu va ști niciodată, de fapt, că a produs o rană care nu se va mai închide. Nu-i voi mai propune, eu însămi, nici o complicitate, nicicând.
Se căsătorește (de fapt oficializează relația de ani și ani) cu Lygia, contabila care l-a însoțit pe la toate magazinele și expozițiile deschise de el, în tot Bucureștiul, din Lipscani în Drumul Taberei, de acolo chiar sub propriul lui balcon, în Amzei, și de acolo în Pantelimon... Lygia a divorțat cu scandal, pentru el, și are doi copii, doar cu câțiva ani mai mici ca mine.
Nu înțeleg nicicum ce-i place la ea. E nici frumoasă, nici urâtă, are părul sârmos și drept, complet argintiu, tuns băiețește. Are-o voce catifelat-uleioasă și-o privire de șarpe care-și face siesta. E mereu de o amabilitate studiată, măsurându-și fiecare silabă.
Se mută amândoi într-un apartament din Blocul Eva și, de-acum, ne vom vedea aproape numai la ei acasă, la festinuri aiuritoare, de tablou flamand. Apartamentul e mobilat cu mobilă sculptată, masivă, înghesuită în puținii metri pătrați. Totul arată un anume fel de opulență cu care tata n-avusese, până de curând, nimic în comun. Firește, cea mai enervantă e enorma vitrină, plină de cristaluri, servicii japoneze de ceai, bibelouri de colecție cu dantelării aurite, și tot felul de suveniruri de prin excursiile în țări socialiste.
De fapt, mă bucur că s-a-nsurat. Tata arată bine și e îmbrăcat impecabil, numai cu haine de comandă. Grija Lygiei față de chivernisirea propriilor copii mă pune într-o poziție avantajoasă, fiindcă sunt cea mai mare; tata îmi face pentru prima dată cadouri din proprie inițiativă.
În anul patru mă mărit la rândul meu, iar tata își ia în cârcă întreaga organizare a marelui chef, folosind solida lui rețea, nevăzută, de comercianți pentru elitele comuniste. Lygia nu vine la nuntă, cu toate că o invit. Surprinzător, tata nu-și cheamă nici fratele, nici sora, nici mama. Se pare că a treia lui nevastă l-a rupt definitiv de ai lui.. Cu toate că, de fapt, după moartea bunicului, toate au luat-o razna...
Am multe poze, toate alb negru, de la nuntă. Tata pare mai degrabă un fel de șef de sală, holtei și prosper, foarte fericit că i-a ieșit pasența. Nici o secundă nu ți-ai închipui că undeva îl așteaptă o nevastă...
Între timp, haina de piele nu mai e maro, a fost înlocuită de una trei sferturi, neagră, comandată la Târgu Mureș de Lygia, în pereche cu propria ei haină. Se petrece ceva ciudat: pare că mintea labirintică a Lygiei, manipulând cu măiestrie conștiința lui (sau, mă rog, lipsa lui de conștiință, fiindcă exact în anii ăștia decretez că "tata nu are conștiință proprie, o-mprumută pe a nevestelor sale") se strecoară în rărunchii tuturor relațiilor mele de familie. În cele cu propriul meu bărbat, în cele cu mama, în cele cu frații tatălui meu... În timp ce ea tace vast și nu comentează, tata începe să aibă păreri aiuritoare despre toată lumea, să-mi ia la bani mărunți cunoștințe pe care nu le-a văzut niciodată, ori mătuși și unchi cu care nu s-a mai întâlnit de decenii. Familia mea maternă e ținta lui de tir preferată. Răbufnesc frustrări și vinovății neasumate. E vindicativ fără pricină și compensează cu o suficiență îmbuibată... Un soi de stranie ceață otrăvită începe să se răspândească, rece, între noi.
Eu și "soțul meu" plecăm din București. Apoi mama se îmbolnăvește grav. Se operează, dar scapă. Apoi nasc, iar tata participă, pe fugă, la botez.
Dintr-o dată, se rupe ceva. Lygia (sau tata, sau amândoi) primește un control financiar, în urma unor denunțuri. Nu vor să povestească nimic în detaliu, sunt evazivi, dar e clar că lucrurile stau rău. Lygiei, și nu lui, șeful său direct, i se deschide o serie nesfârșită de procese în penal. Conștiința îi dictează Lygiei să se sacrifice, iar lui să admire peisajul, cheltuind orbește pe avocați. Îl iubește cu adevărat, ori e doar prinsă-ntr-un păienjeniș din care nu se mai poate salva?
Se îmbolnăvește și ea, de supărare, de stres, de spaimă... Se pensionează, dar procesele continuă. Se operează o dată, și-nc-o dată, intră-n chimio. Îl obligă pe tata, cu vehemență, să rupă toate legăturile cu noi. E convinsă că, după ce ea va muri, tata o să se-nsoare din nou cu mama...
Aș râde în hohote de fantezia asta mahalagească, dacă n-aș afla toate astea atât de târziu, la câteva săptămâni după moartea ei. Am treizeci de ani în curând, am divorțat deja de ceva vreme, iar tata se-întoarce la mine, în orașul de munte, ca să vorbim, în sfârșit, "ca-ntre bărbați"...
* * * * *
INTERMEZZO Insomniac: Exercițiu de imaginație
Ea fusese, atunci, pentru el, preafrumoasa, pura, neatinsa. Avea o virginitate sălbăticită, pe care-o purta, la douăzeci și șapte de ani, ca pe o diademă... Îi ștersese, cu batista lui de olandă, rujul de pe gură. "N-am nevoie de ruj, îmi ajunge gura!".
El fusese, atunci, pentru ea, un ghem nemărturisit de speranțe. Speranța vieții. A ne-morții. Închisoare= Moarte. Se pot întâlni și opușii. Ajunge iubirea. Luceafărul noii lumi, Cătălina celei vechi. În sfârșit, BĂRBATUL! "Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă."
Ea hotărâse că, pentru a fi vie, trebuie să admită c-a murit. Că e altfel de regină. "Regina nopții, moartă".
Era frumoasa, pura, neatinsa. Arăta exact ca-n pozele cu ingenue de la cinema... Nu se păstrase neapărat pentru el, era limpede. Dar așa stăteau lucrurile, n-ar fi fost mai mare păcatul s-o lase să treacă?...
El era cineva care învățase devreme că salvarea îi vine de la o femeie: așa fusese mereu. Acum, voia o femeie care să-l învețe încotro să privească, încotro să-și concentreze enorma sa energie, astfel ca ea, energia, să nu spargă fălci, ci să aducă bucurie, și adevăr... O găsise, era o fecioară rănită... El chiar VOIA să fie cavalerul ei, Lohengrinul ei salvator... Scăpând în felul ăsta din ghearele vrăjitoarei celei rele.
Pentru ea, ideologiile erau, deja, indiferente. Trecuse de prima tinerețe, cu sânge, de ani buni, și toate porțile erau, dacă e să te iei după imaginația ei, închise. De ce să nu-ncerci poarta dușmanului? Dacă cumva el are dreptate? Oricum, poarta Aiudului s-a trântit cu zgomot, pe vecie, peste umbra primei ei iubiri...
În subsidiar, cine-ar mai fi îndrăznit s-o cheme la extemporalele bisăptămânale, cu "Unde-ai fost? Cu cine te-ai întâlnit?"
M-am uitat cu atenție, de curând, la un film rusesc uitat, Al 41-lea. În scrisorile dinaintea căsătoriei, ei vorbesc despre-un film italian, Nu-i pace sub măslini. Fiindcă Alida Vali seamănă prea tare cu mama, pe ăsta am refuzat să-l văd. În schimb, Al 41-lea poate fi citit invers.... În loc să-l împuște, l-a luat. De TOT.
I-a făcut sute de fișe pentru examenul de bacalaureat. În doar șase luni, el a dat douăzeci și opt de examene. Apoi a fișat, într-o singură vară, matematica, biologia și fizica - pe care atât le urâse - pentru admiterea lui la facultate. Îl asculta după fișe.
E imbecil, e revoltător, dar memoria mea de analfabet, dinainte de grădiniță, mi-i evocă pe amândoi, la masa din camera mare, declinând latinește numele ierburilor și copacilor, pentru examenul de la Silvicultură.
Mama avea ceva de făcut: pe el.
Tata părea convins, la rândul lui, că are ceva de făcut: politehnica.
NU EXIST dacă n-am ceva de FĂCUT.
Mai puțin de patru ani.
Ea se visa Ioana D'Arc, dar numai a lui și pentru el.
El se visa, cu ochii Olgăi, Gilles de Rais, dar liber de Olga. În slujba binelui și purității.
Când l-au încolțit, a dat vina pe ea. Și și-a salvat... "carnetul".
Când au încolțit-o, ea a admis: "Sunt o vrăjitoare, l-am mințit pe regele meu. Păcatul omisiunii! Consimt să fiu arsă pe rug!" Și s-a angajat vânzătoare în librăria Hachette, de pe Lipscani. Unde seara spăla linoleum cu un teu lung, foarte asemănător cu cel de la "universitatea" Văcărești.
După ce făcuse patru ani în doar doi, Gilles de Rais a amânat să-și dea și teza de licență. Poate căuta pe cineva care să-i fișeze bibliografia. Poate pur și simplu nu mai avea chef de legende romantice... Cine știe? Într-un târziu, după ce Ceaușescu a dat legea cu corespondența dintre studii și post, Silvicultura brașoveană i-a refuzat susținerea examenului de stat - trecuse prea multă vreme și nici nu mai era ștab. I-a fost lene s-o ia de la capăt... L-au dat afară din subdirectoratul de la Pipera. S-a făcut... șef de magazin.
Cruciada ei era o iluzie.
Cruciada lui era, în fond, o fraudă.
Au ieșit, succesiv, din decorul de carton al unei poze de bâlci.
De fapt, cine-ar fi îndrăznit să afirme că nu se potriveau? Poza părea aproape credibilă...
Ea fusese, atunci, pentru el, preafrumoasa, pura, neatinsa. Avea o virginitate sălbăticită, pe care-o purta, la douăzeci și șapte de ani, ca pe o diademă... Îi ștersese, cu batista lui de olandă, rujul de pe gură. "N-am nevoie de ruj, îmi ajunge gura!".
El fusese, atunci, pentru ea, un ghem nemărturisit de speranțe. Speranța vieții. A ne-morții. Închisoare= Moarte. Se pot întâlni și opușii. Ajunge iubirea. Luceafărul noii lumi, Cătălina celei vechi. În sfârșit, BĂRBATUL! "Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă."
Ea hotărâse că, pentru a fi vie, trebuie să admită c-a murit. Că e altfel de regină. "Regina nopții, moartă".
Era frumoasa, pura, neatinsa. Arăta exact ca-n pozele cu ingenue de la cinema... Nu se păstrase neapărat pentru el, era limpede. Dar așa stăteau lucrurile, n-ar fi fost mai mare păcatul s-o lase să treacă?...
El era cineva care învățase devreme că salvarea îi vine de la o femeie: așa fusese mereu. Acum, voia o femeie care să-l învețe încotro să privească, încotro să-și concentreze enorma sa energie, astfel ca ea, energia, să nu spargă fălci, ci să aducă bucurie, și adevăr... O găsise, era o fecioară rănită... El chiar VOIA să fie cavalerul ei, Lohengrinul ei salvator... Scăpând în felul ăsta din ghearele vrăjitoarei celei rele.
Pentru ea, ideologiile erau, deja, indiferente. Trecuse de prima tinerețe, cu sânge, de ani buni, și toate porțile erau, dacă e să te iei după imaginația ei, închise. De ce să nu-ncerci poarta dușmanului? Dacă cumva el are dreptate? Oricum, poarta Aiudului s-a trântit cu zgomot, pe vecie, peste umbra primei ei iubiri...
În subsidiar, cine-ar mai fi îndrăznit s-o cheme la extemporalele bisăptămânale, cu "Unde-ai fost? Cu cine te-ai întâlnit?"
M-am uitat cu atenție, de curând, la un film rusesc uitat, Al 41-lea. În scrisorile dinaintea căsătoriei, ei vorbesc despre-un film italian, Nu-i pace sub măslini. Fiindcă Alida Vali seamănă prea tare cu mama, pe ăsta am refuzat să-l văd. În schimb, Al 41-lea poate fi citit invers.... În loc să-l împuște, l-a luat. De TOT.
I-a făcut sute de fișe pentru examenul de bacalaureat. În doar șase luni, el a dat douăzeci și opt de examene. Apoi a fișat, într-o singură vară, matematica, biologia și fizica - pe care atât le urâse - pentru admiterea lui la facultate. Îl asculta după fișe.
E imbecil, e revoltător, dar memoria mea de analfabet, dinainte de grădiniță, mi-i evocă pe amândoi, la masa din camera mare, declinând latinește numele ierburilor și copacilor, pentru examenul de la Silvicultură.
Mama avea ceva de făcut: pe el.
Tata părea convins, la rândul lui, că are ceva de făcut: politehnica.
NU EXIST dacă n-am ceva de FĂCUT.
Mai puțin de patru ani.
Ea se visa Ioana D'Arc, dar numai a lui și pentru el.
El se visa, cu ochii Olgăi, Gilles de Rais, dar liber de Olga. În slujba binelui și purității.
Când l-au încolțit, a dat vina pe ea. Și și-a salvat... "carnetul".
Când au încolțit-o, ea a admis: "Sunt o vrăjitoare, l-am mințit pe regele meu. Păcatul omisiunii! Consimt să fiu arsă pe rug!" Și s-a angajat vânzătoare în librăria Hachette, de pe Lipscani. Unde seara spăla linoleum cu un teu lung, foarte asemănător cu cel de la "universitatea" Văcărești.
După ce făcuse patru ani în doar doi, Gilles de Rais a amânat să-și dea și teza de licență. Poate căuta pe cineva care să-i fișeze bibliografia. Poate pur și simplu nu mai avea chef de legende romantice... Cine știe? Într-un târziu, după ce Ceaușescu a dat legea cu corespondența dintre studii și post, Silvicultura brașoveană i-a refuzat susținerea examenului de stat - trecuse prea multă vreme și nici nu mai era ștab. I-a fost lene s-o ia de la capăt... L-au dat afară din subdirectoratul de la Pipera. S-a făcut... șef de magazin.
Cruciada ei era o iluzie.
Cruciada lui era, în fond, o fraudă.
Au ieșit, succesiv, din decorul de carton al unei poze de bâlci.
De fapt, cine-ar fi îndrăznit să afirme că nu se potriveau? Poza părea aproape credibilă...
* * * * * *
E un dar nesperat, care m-a luat pe nepregătite. Stau singură într-un apartament semi mobilat, părăsit de niște prieteni. Mă trezesc cu el la ușa bibliotecii județene, într-o bună dimineață. E un mai solar, sărbătoresc, iar el e aproape de nerecunoscut. Sau, dimpotrivă, e din nou cel de la patruzeci de ani, care m-a învățat rock pe terasa din Eforie. A slăbit mult, dar asta îi stă nemaipomenit de bine, are o privire speriată și totuși veselă, optimistă, de parc-ar fi evadat din închisoare.
Îmi povestește repede ultimele luni de chin, pe coridoarele spitalului Caritas. Recunoaște, punct cu punct, toate idioțeniile pe care i le-a admis Lygiei, din pricina bolii. Despre ce s-a ales de proces nu suflă un cuvânt.
Îmi iau trei zile de concediu fără plată și ne plimbăm la nesfârșit prin oraș, ajungem și-n Poiană. Pare calm și lucid, încercând să vadă cum va arăta viitorul. Îmi mărturisește că e lefter după enormele cheltuieli din ultimii ani, și că cei doi copii ai Lygiei îl presează să-și primească moștenirea. Ce moștenire? Păi, ca să cumpere apartamentul de la Eva, Lygia vânduse o casă, iar el vânduse garsoniera. Acum, jumătate din apartament era al copiilor.
Urcăm la noul restaurant din Cetățuie și stăm ore în șir pe terasă, împărtășindu-ne tot felul de tristeți. Îi ofer, cu-întârziere de-un an, prima mea carte. La întoarcere, e o emisiune duminicală și-l vedem pe Pavarotti cântând (ce altceva?) aria lui Calaf. Ochii tatei se umplu de lacrimi.
Fericirea acestui scurt interval de complicitate recuperată durează câteva luni, în care cunosc și vreo două-trei pretendente la poziția de viitoare nevastă. Cea mai simpatică dintre ele îl refuză însă net și brutal. E atât de obsedat să-și găsească o femeie cu acte, încât frenezia asta îl întinerește artificial, amestecându-i planurile și amintirile... Ai zice că, de fapt, e prea fericit de vânătoarea pe care-a pornit-o, obscen de fericit.
La un an și ceva, a găsit-o. E o femeie micuță, cu privire aprigă, foarte cochetă și cu șaptesprezece ani mai tânără ca el. O cheamă tot pastoral: Viorica... E văduvă fără copii, și obișnuiește să rostească subliniat, cu mare aplomb: "Eu și soțul meu..." S-au întâlnit întâmplător, pe stradă, și s-au recunoscut. O angajase el, cândva, pe când ea, abia ajunsă în București din satul ei de lângă Alba, abia terminase liceul. Se dovedise deșteaptă și descurcăreață, își adusese între timp o bună parte din neamuri în capitală și, rămasă la același institut, era acum șefa serviciului de multiplicare și președintă de sindicat.
Are gura cam rea și cam multe complexe, dar e foarte mândră c-a luat-o de nevastă. Sunt mulțumită, o femeie așa de tânără va reuși măcar să-l îngrijească, are deja șaizeci și trei de ani, chiar dac-arată de patruzeci... E foarte dichisită și-și face un titlu de glorie din cum ține gospodăria. Vând apartamentul de la Eva, vând apartamentul ei din Militari și se mută, plătind o filodormă oarecare, într-un soi de garsonieră dublă, cu hol comun, într-un bloc superb de lângă Scala. Plătesc chirie la ICRAL. E, de fapt, o chichineață, dar îmi explică amândoi că e o soluție temporară, au bani puși de-o parte pentru o casă cu curte, undeva mai la margine.
Numai că anii trec, iar tata refuză să se lase mutat din buricul târgului. Admite să se pensioneze puțin înainte de revoluție: are cincizeci și doi de ani înscriși în cartea de muncă. Dar nici vorbă să plece... mai la margine. Banii lor de pe cecuri devin, după 1990, tocmai buni să-ți cumperi chibrituri și șervețele.
Ne vedem cu hopuri, unele lungi de ani, fiindcă, ciclic, ori eu mă-nfurii pe el, ori el pe mine. Cel mai adesea, mă înfurii când are păreri acide și vindicative despre succesivele mele divorțuri. Ori despre mama și veșnicele ei boli. De obicei mă ridic, plec și nu-i mai dau luni în șir nici un semn de viață. Pe urmă, după o vreme, mi se face dor și-l iert. Oricum n-are conștiință, o-mprumută de la neveste. Sau, cum zicea un prieten scriitor, "n-are nici subconștient, dară-mi-te conștiință"...
Cândva, puțin înainte să ne mutăm din nou în Ardeal, bărbatul meu de-al treilea insistă să trecem, definitiv, peste toate rănile adunate de vreme. Sunt prea bătrâni acum, nimic nu se mai poate schimba, n-ai cum să-i educi. Ridic curajos steagul toleranței. Ne vizităm constant, vin la noi în scurte vacanțe de câte-o săptămână, ba la sfârșit de vară, ba de sărbători...
Sunt tot felul de fotografii color, în tot felul de albume. Unele, foarte vesele și colorate, din Parcul Hațieganu, cu băiatul nostru cocoțându-se pe spalierele de la locul de joacă și cu tata ajutându-l să urce. Viorica îi privește încântată, sau se adună elegant, alături de el și de copii, într-o poză de grup, în care cămașa lui și bluza ei strălucesc orbitor, albe, pe fondul frunzișului...
Ai zice c-au fost numai și numai vacanțe. Și poate chiar așa e. Viorica, cu larga ei rețea sindicalistă care s-a ascuns bine în CAR-urile de pensionari, îl plimbă pe tata prin toată România, ținând piept nevoii lui tot mai frenetice de mișcare. Face rost de sejururi în afara sezonului, pe la rămășițele sanatoriilor de demult, își vizitează familia de la țară de câteva ori pe an (zeciuindu-i pe frații râmași acolo de carne, brânză, palincă și zacuște). Întreține prietenii și schimburi de vizite cu alți pensionari, cunoscuți prin vacanțe, ba din Maramureș, ba din Bucovina... Când nu au unde se mai duce (ceea ce, în medie, nu durează mai mult de șase săptămâni la rând) se urcă în tren (au bilete gratuite, tata e veteran de război, chiar dacă războiul lui s-a petrecut în gheretele de pază de la Peleș) și dau o fugă duminicală până la Sinaia sau Predeal.
Noi, desigur, îi lăudăm pentru asta, fiindcă ni se pare că-i semn de sănătate.
Alte imagini foarte frumoase îi surprind la nunta fiicei mele, la Sighișoara. Sunt, evident, foarte mândri, iar tata e de-a dreptul exuberant. Pentru prima și singura dată, Viorica și mama sunt în același spațiu, iar mătușile mele o rabdă cu generozitate și stoicism, făcând conversație despre turismul lor de fiecare zi. Într-o fotografie, tata, în costum negru și cu cămașă scrobită, îi sărută grațios mâna miresei... În alta, el și Viorica sunt surprinși conversând tandru, umăr la umăr, lângă balustrada de fier forjat a terasei, într-o calmă intimitate...
Ai zice c-au fost numai și numai vacanțe. Și poate chiar așa e. Viorica, cu larga ei rețea sindicalistă care s-a ascuns bine în CAR-urile de pensionari, îl plimbă pe tata prin toată România, ținând piept nevoii lui tot mai frenetice de mișcare. Face rost de sejururi în afara sezonului, pe la rămășițele sanatoriilor de demult, își vizitează familia de la țară de câteva ori pe an (zeciuindu-i pe frații râmași acolo de carne, brânză, palincă și zacuște). Întreține prietenii și schimburi de vizite cu alți pensionari, cunoscuți prin vacanțe, ba din Maramureș, ba din Bucovina... Când nu au unde se mai duce (ceea ce, în medie, nu durează mai mult de șase săptămâni la rând) se urcă în tren (au bilete gratuite, tata e veteran de război, chiar dacă războiul lui s-a petrecut în gheretele de pază de la Peleș) și dau o fugă duminicală până la Sinaia sau Predeal.
Noi, desigur, îi lăudăm pentru asta, fiindcă ni se pare că-i semn de sănătate.
Alte imagini foarte frumoase îi surprind la nunta fiicei mele, la Sighișoara. Sunt, evident, foarte mândri, iar tata e de-a dreptul exuberant. Pentru prima și singura dată, Viorica și mama sunt în același spațiu, iar mătușile mele o rabdă cu generozitate și stoicism, făcând conversație despre turismul lor de fiecare zi. Într-o fotografie, tata, în costum negru și cu cămașă scrobită, îi sărută grațios mâna miresei... În alta, el și Viorica sunt surprinși conversând tandru, umăr la umăr, lângă balustrada de fier forjat a terasei, într-o calmă intimitate...
Doar că, pe nesimțite, Vioricăi i se accentuează diabetul și devine din ce în ce mai leneșă și obosită. El e, și la optzeci de ani, același munte de om cu energie inepuizabilă. Doar că, atunci când se mai îmbolnăvește, e un dezastru, fiindcă senilitatea progresivă îl face ranchiunos și plin de hachițe, insuportabil de agitat. După un an de luptă c-o depresie provocată de moartea lui Serioja, Viorica reușește să-l pună pe picioare. În schimb, ea n-are acum mai mult de patruzeci de kilograme...
Vizitele lor au devenit, încet, tot mai chinuitoare: tata are lungi momente de revoltă față de nimeni și nimic, înjură fără sens orice pantof care nu iese suficient de repede din picior, orice farfurie care nu stă la locul ei pe etajeră. Doar că nu mai ține minte care etajeră. Viorica zace epuizată, ore în șir, cu tensiunea mărită din orice. Ultima lor obsesie e să găsească chilipiruri inutile prin second hand-uri. Dacă nu iese de cel puțin două ori pe zi pentru o lungă plimbare, tata e în stare să urle ca un câine la lună. După ce îl surprinde făcându-l pe fiu-meu "imbecil" pentru cine știe ce ștrengărie nevinovată, Cristian e obligat să admită că asta e una din ultimele vizite pe care le mai îndură... De unde să știe că?...
O jumătate de an mai târziu, la începutul toamnei, pleacă din nou, amândoi, la casa pensionarilor de la Predeal. Ies pe seară să se plimbe în pădure și se rătăcesc, tata nu mai reușește să găsească drumul. Își țin unul altuia de cald, sub poala unui copac, o noapte întreagă, îndurând bruma. Viorica rămâne fără insulina și masa de seară. În zori, zgribuliți, reușesc să se ridice și să regăsească poteca. Fiindcă Viorica are temperatură, sunt întorși cu salvarea acasă, la București. Două zile mai târziu, la 6.30 dimineața, Viorica moare dintr-o combinație a pneumoniei galopante cu stopul cardiac.
Nu e nici o legendă: în pădurea de octombrie aveau, amândoi, hainele de piele, desigur...
Nu e nici o legendă: în pădurea de octombrie aveau, amândoi, hainele de piele, desigur...
Organizez, cu vagul ajutor al surorii ei "preaiubite", o înmormântare intempestivă, pe care-o finanțez integral. La urma urmelor, îi datorez ceva singurei lui neveste care-a rezistat douăzeci și doi de ani...
Tata e complet confuz, se jeluie ca un copil, nu pentru c-a pierdut-o, ci pentru că, în fond, cărările Bunului Dumnezeu sunt incontrolabile. Șaptesprezece ani mai tânără? După ce ține un discurs aberant, la căpătâiul catafalcului, despre forma îngerească a Vioricăi, la ieșirea din cimitir e apucat de un acces aprig de blesteme la adresa medicilor de pe salvare, care n-au mai putut-o salva. Ce fel de medicină e asta?
Povestea rătăcirii în pădure nu o aflu de la el, ci de la sora ei și de la mătușa mea (maternă) care vorbea săptămânal cu ei la telefon. Tata colectase, de ani de zile, și permisele gratuite de călătorie ale mătușilor mele...
Îi organizez, în câteva săptămâni, un sistem de asistență la domiciliu și-i cumpăr telefon mobil. Suferă de telefonită compulsivă, și-și caută, printre prietenele din copilărie, o nevastă de urgență. După două luni, nota telefonică depășește jumătate din pensie, iar îngrijitoarea mă atenționează că, zile în șir, n-are ce mânca. Depanez ruina...
O regăsește pe Olea, prima lui Olgă, prietena adolescentă din Floreasca. Mă sună fericit să-mi spună că l-a invitat la masă. O dată. A doua oară nu. După care a refuzat să-i mai răspundă la telefon.
Prin martie, îl găsesc la masa din minuscula sufragerie, bând Săniuță cu-n homeless cam întunecat. "E un bun prieten al meu, ne știm de mult, din parc, de la Ateneu! Îl cunoștea și Viorica...", îmi zice, în timp ce țiganul o tulește englezește.
După cinci luni își găsește o iubită care lucrează la cafeneaua din Ikea. Mă sună să-mi spună că, probabil, nu va mai avea nevoie de asistenta socială, sigur de data asta se-însoară. Asistenta socială mă sună, la rândul ei, să-mi spună c-a vândut două tablouri din casă. Care? E la mintea cocoșului: cele mai prețioase. Iar "iubita cea noua" i-a furat buletinul, mobilul de la mine și, evident, pensia. Anulez numărul de mobil al cărui abonament era parte la al meu. Decartez banii de supraviețuire, dar îi fac scandal telefonic. Asistenta socială propune internarea în căminul de pe Delavrancea. Tata refuză net și, ca protest (inconștient) pentru că asistenta i-a dat afară, cu mare scandal, iubita cea hoață, își incendiază minuscula sufragerie, în prima zi de Paște.
Pe asistenta socială o cheamă, fatalitate, Sanda. E o femeie normală, între patruzeci și cincizeci de ani, cu scaun la cap, măritată și cu copii mari. Lucrează pe contract și nu e susceptibilă de-a fi luată de nevastă. Incendiul a rupt și ultima noastră formă de comunicare, telefonul fix e distrus. Nu pot afla ce mai face decât prin ea. Decid să mă las informată doar în limita necesităților imediate.
Dușmanul de moarte al oricărei raționalizări e neputința. Conștiința mea dă rateuri, înghițită de preaplinul subconștientului.
Pe de-o parte nu pot, pe de alta NU VREAU să merg mai departe, să îl adun lângă mine peste voința sa, ori să-l aduc la noi măcar într-o scurtă vacanță. MI-E FRICĂ. Frică pentru bărbatul meu bolnav, frică pentru fiul meu crescut în puf. Dar mai ales, frică pentru mine. Frică să-mi mai pun în spate un bolovan în plus, peste cele deja cărate zilnic. M-ar strivi. Frică să mă recunosc în această caricatură stângace a omului care a fost, ori a celui care mi-ar fi plăcut mie să fie. Bătrânețea senilă nu ne schimbă, în fond; scoate doar din noi ceea ce eram de fapt, și-am pitit cât ne-am priceput de bine, construindu-ne și controlându-ne prezența.
Ca presocraticii, am de ales între frică și rușine. Aleg să reacționez la frică și îmi asum rușinea. Reacția mea e lipsa de reacție. Așteptarea e, în cazul dat, o formă legală de crimă, în "legitimă apărare". Cei mai mulți criminali ucid de frică. Restul sunt patologii pentru serialele de la televizor.
Dușmanul de moarte al oricărei raționalizări e neputința. Conștiința mea dă rateuri, înghițită de preaplinul subconștientului.
Pe de-o parte nu pot, pe de alta NU VREAU să merg mai departe, să îl adun lângă mine peste voința sa, ori să-l aduc la noi măcar într-o scurtă vacanță. MI-E FRICĂ. Frică pentru bărbatul meu bolnav, frică pentru fiul meu crescut în puf. Dar mai ales, frică pentru mine. Frică să-mi mai pun în spate un bolovan în plus, peste cele deja cărate zilnic. M-ar strivi. Frică să mă recunosc în această caricatură stângace a omului care a fost, ori a celui care mi-ar fi plăcut mie să fie. Bătrânețea senilă nu ne schimbă, în fond; scoate doar din noi ceea ce eram de fapt, și-am pitit cât ne-am priceput de bine, construindu-ne și controlându-ne prezența.
Ca presocraticii, am de ales între frică și rușine. Aleg să reacționez la frică și îmi asum rușinea. Reacția mea e lipsa de reacție. Așteptarea e, în cazul dat, o formă legală de crimă, în "legitimă apărare". Cei mai mulți criminali ucid de frică. Restul sunt patologii pentru serialele de la televizor.
În decembrie, tata admite să fie temporar internat la căminul din Delavrancea. Nu poate părăsi Bucureștiul, zice el, dar nici eu n-am puterea de-al aduce la cinci sute de kilometri depărtare de centrul cercului său imaginar. Am decis că totul se va manageria de la distanță.
În martie, tata se externează la cerere și se reîntoarce în casa lui semi-incendiată. Care e, vezi bine, o casă a statului, pe care are repartiție. Sanda face curățenie și își reia slujba.
E noapte afară, sau poate e dimineața devreme. Știu sigur că e iarnă, ori poate început de primăvară, fiindcă miroase a lemne care ard în sobă. Mă trezesc din pricina șoaptelor și a luminii difuze, roșiatice. Între patul lor și patul meu, cu bare subțiri de lemn, e o ladă de studio, pe care sunt cărți și lampa asta de porțelan, îmbrăcată-n mătase.
Mi-e frig și mi-e frică, fiindcă șoaptele lor sunt răstite, aproape strigate. N-am mai auzit așa ceva.
Mama geme și plânge cu sughițuri: "Nu pleca, dacă pleci o să mor"... Tata, în haina lui de piele, stă în cadrul ușii, cu mâna pe receptorul telefonului. "Nu fii isterică, am chemat salvarea!"...
Mă răsucesc pe-o parte, cu ochii închiși, ca să mă învelesc. Ei tac imediat. Mă prefac că dorm. Mi-e milă de mama, dar el trebuie să plece. O să se-ntoarcă, nu?...
"Nu pleca, te rooog! Mi-e frică să mă duc singură la spital... Știi bine că n-am vrut..."
Tata se foiește în ușă, iar pe lângă haina lui rece, de piele, intră frigul din camera cealaltă. Mi-e din ce în ce mai groază, din pricină că mama scâncește ca un cățel bătut. "Nu pot să stau, i-am promis vânătoarea asta lui Gruiev, înțelege-o dată! Te porți ca un copil!" strigă tata șoptit, printre dinți.
Adorm de frică, instantaneu, ca să nu mă strige mama pe mine, imediat ce aud ușa de la intrare închizându-se în urma lui.
Toată săptămâna mă întreb, la cămin, dacă nu cumva am visat. Am ajuns luni dimineață cu mătușă-mea Tanța, fiindcă mama era la spital. Mi-au zis că e răcită. Apoi, vineri dimineață, educatoarea mă duce în biroul frumoasei noastre directoare, doamna Bunescu. Acolo e mama, palidă și trasă la față, dar cu un pardesiu nou de gabardină, care face ape-ape, și cu pălărie din același material gri verzui. Pardesiul, pălăria, poșeta în formă de plic și pantofii cu tocuri ascuțite o fac aproape de nerecunoscut. Arată ca un model din desenele revistelor de modă aduse de croitoreasă...
Îi mulțumește directoarei, zâmbește trist și mă ia de mână.
Plecăm acasă c-o zi mai devreme. Toți copiii din grupa mijlocie mă invidiază pentru asta! Sunt foarte fericită. Mama mea dragă, cu pălărie verde... E limpede c-am visat.
Mi-e frig și mi-e frică, fiindcă șoaptele lor sunt răstite, aproape strigate. N-am mai auzit așa ceva.
Mama geme și plânge cu sughițuri: "Nu pleca, dacă pleci o să mor"... Tata, în haina lui de piele, stă în cadrul ușii, cu mâna pe receptorul telefonului. "Nu fii isterică, am chemat salvarea!"...
Mă răsucesc pe-o parte, cu ochii închiși, ca să mă învelesc. Ei tac imediat. Mă prefac că dorm. Mi-e milă de mama, dar el trebuie să plece. O să se-ntoarcă, nu?...
"Nu pleca, te rooog! Mi-e frică să mă duc singură la spital... Știi bine că n-am vrut..."
Tata se foiește în ușă, iar pe lângă haina lui rece, de piele, intră frigul din camera cealaltă. Mi-e din ce în ce mai groază, din pricină că mama scâncește ca un cățel bătut. "Nu pot să stau, i-am promis vânătoarea asta lui Gruiev, înțelege-o dată! Te porți ca un copil!" strigă tata șoptit, printre dinți.
Adorm de frică, instantaneu, ca să nu mă strige mama pe mine, imediat ce aud ușa de la intrare închizându-se în urma lui.
Toată săptămâna mă întreb, la cămin, dacă nu cumva am visat. Am ajuns luni dimineață cu mătușă-mea Tanța, fiindcă mama era la spital. Mi-au zis că e răcită. Apoi, vineri dimineață, educatoarea mă duce în biroul frumoasei noastre directoare, doamna Bunescu. Acolo e mama, palidă și trasă la față, dar cu un pardesiu nou de gabardină, care face ape-ape, și cu pălărie din același material gri verzui. Pardesiul, pălăria, poșeta în formă de plic și pantofii cu tocuri ascuțite o fac aproape de nerecunoscut. Arată ca un model din desenele revistelor de modă aduse de croitoreasă...
Îi mulțumește directoarei, zâmbește trist și mă ia de mână.
Plecăm acasă c-o zi mai devreme. Toți copiii din grupa mijlocie mă invidiază pentru asta! Sunt foarte fericită. Mama mea dragă, cu pălărie verde... E limpede c-am visat.
În 6 iunie, tata "dispare de la domiciliu", dar fundația care îl îngrijește nu mă anunță decât în august. La telefonul Sandei nu mai răspunde nimeni, iar cei de la Fundație îmi spun că a demisionat. L-a găsit poliția, încă din 8 iunie, dar... "serviciile poștale merg prost". Unde? Tăcere. Într-un târziu: "La morga Spitalului Municipal".
Poliția mă cheamă, două zile mai târziu, la Cluj, pentru constatare și încheierea procesului verbal. Îmi arată fotografii și mă anunță că e deja înmormântat la cimitirul Străulești 2, prin grija fundației. Fundația nu pomenise nici o vorbă despre asta, reieșea, logic, că cineva de acolo l-a identificat. Căpitanul mă aprobă, răbdător, cu o mișcare a capului. Or fi economisit banii de-o pensie?
"Bine, dar cine l-a găsit de fapt? Și unde?" "În Parcul Operei, pe-o bancă, așa scriu ăștia de la spital, în raport..." "Ok", îmi trag eu sufletul, "dar cine?"
"Asta nu știm. Scrie doar că era-mbrăcat cu o haină de piele. Puteți depune plângere împotriva fundației. Vă fac o copie după procesul verbal"...
În haină de piele? În iunie?