Greaţa îi amesteca senzaţiile cu sentimentele. Unele mărturisibile, altele nu. În primul rînd, trebuia să facă efortul de a nu-şi trăda ameţeala faţă de Iana care, abia rezistînd să nu se scoale de pe scaunul din stînga lui, se certa peste masă, mocnit, cu Mişu Panaitescu. Fruntea lui Mişu era transpirată, iar ochii, deja bulbucaţi, începeau sa se înroşească. Era o ceartă amînată de luni de zile, care tocmai dădea în pîrg.
Pe mijlocul mesei, o ştiucă umplută (pînă anul trecut, cine-ar fi putut visa la aşa ceva, chiar şi acum părea o sfruntare în raport cu ce-ai fi putut cumpăra dintr-un magazin) îşi exhiba coastele pe trei sferturi golite de carne, ca un cadavru de cămilă în deşert. Privi cu atenţie în ochiul fix al ştiucii, ca să se concentreze... Era cazul să intervină, să le dea fetelor o mînă de ajutor.
"Mişule, mă scuzi, nu crezi că eşti cam poltron? Care e scuza ta? La urma urmei e vorba despre banul public!"
Mişu se întoarse, surprins, şi îşi scutură hotărît începutul de chelie. Arăta, aşa luat pe nepregătite, ca o iguană care-şi ridică speriată capul, la auzul unui zgomot suspect. La pîndă. Picăturile de sudoare îi picurau în ochi, dar era evident că e din ce în ce mai nervos.
"Maximus, nu fi maximalist! Te-am învăţat asta de pe vremea cînd erai student!"
"Eu... n-am fost studentul tău, aşa că nu m-ai învăţat, cred, nimic. Nici măcar să beau, că-nvăţasem de acasă."
"Băăă, eu v-am făcut oameni, eu, că dacă nu eram EU, nu mîncaţi voi ştiucă umplută la masa lui Ceauşescu..."
O simţi pe Iana zvîcnind, în stînga umărului său, în timp ce, la trei scaune distanţă, vocea Antoniei veni iute, ca o lamă de cuţit:
"Mişule, nu ţin minte să mă fi făcut tu, vreodată, pe mine. Nu tu m-ai adus la minister, nu tu m-ai învăţat să scriu..."
"Lasă, dragă, lasă!", cîrîi Mişu înghiţindu-şi cu zgomot un sughiţ. "Ştim cu toţii, tu şi bărbatu-tău o să intraţi în istorie, cu balconu' vostru special, de la Timişoara. Acu' vrei să intri şi-n legislaţie, este?"
"Mişule dragă, pentru mine e evident că eşti beat. Ne facem aici de ruşine. Dacă-ncepi cu măgăriile...", rosti Iana după o secundă lungă, poate prea lungă, respirînd controlat.
| Maxim ajunsese în vasta Casă a Scînteii la propunerea intempestivă a fostului său profesor, cu o vară înainte. Casa Scînteii îşi schimbase peste noapte numele în Casa Presei (fireşte) Libere, iar Consiliul Culturii devenise, din nou, Minister. Îi luase vreo două zile să se hotărască dacă să-şi părăsească sau nu minusculul apartament şi familia, orăşelul de munte şi obişnuinţele, ca să intre-n vîltoare. De fapt, nu-i luase chiar atît, atît duraseră bagajele şi găsirea, după mai multe telefoane pe la prieteni, a unei gazde-n Bucureşti. Rămăsese ca, în timp, să îi afle ceva de lucru şi nevestei sale, iar ulterior să vîndă apartamentul, ori să obţină un altul de la stat. Că tot era, acum, ditamai consilierul ministerial... Fuseseră, la început, foarte veseli în noua lor echipă şi se împrieteniseră instantaneu. Erau toţi şase foarte motivaţi, voiau să schimbe faţa lumii. Numai că... faţa asta se dovedise şi mult mai buboasă, şi mult mai încăpăţînată decît credeau ei. În plus, Mişu se adapta cu dificultate la noua lui condiţie de "şef", mai ales asupra unui grup de oameni cu care avusese înainte vreme, cu fiecare în parte, relaţii personalizate, măcar colegiale dacă nu şi amicale. Le luneca, parcă, printre degete, cuprins de o frenezie cu totul diferită de a lor... Era şi el motivat, doar că pe altă şosea. Aşa că, treptat, nu entuziasmul murise, ci un fel de dezamăgire constantă, ciudată, insidioasă, pusese stăpînire pe unii dintre ei. Mai întîi pe Antonia, care era oarecum cea mai în vîrstă şi cea mai cu experienţă dintre ei, trecuse cu un pic de patruzeci de ani. Antonia era chibzuită şi matematică, iar dezordinea constantă a lui Mişu o rodea de vie. Mai apoi pe Iana, care devenea din ce în ce mai iritabilă, fiindcă toate propunerile ei de schimbare a structurilor "de partid şi de stat" se ciocneau, inexorabil, de rezistenţa - adesea nemotivată - a "şefului" direct. În fine, Mişu Panaitescu însuşi se simţea, în felul lui, probabil agresat şi cu autoritatea ştirbită, fiindcă, de fiecare dată cînd se împiedicau de hachiţele lui inexplicabile, subordonaţii lui dădeau fuga să se jeluie şi să-şi caute dreptate la profesor, acum subsecretar de stat. Maxim se lăsase antrenat în războiul ăsta surd, fiindcă, de fapt, era îndrăgostit. De noua lui slujbă, de avalanşa de răspunderi şi de infinitele posibilităţi ale unei istorii pe cale de a-şi schimba faţa. Îndrăgostit de şansa de-a face ceva palpabil într-o lume ieşită din ţîţîni. Îndrăgostit, fără voie, de Iana. Dar asta mai bine nu se pune. Nici nu se spune. Împlinea, chiar în ziua aceea, patruzeci de ani, sărbătoriţi cu minimum de fast dar cu maxim de satisfacţie chiar acolo, la casa de vacanţă a lui Ceauşescu de la periferia orăşelului moldovenesc. Primise de la Iana ultimul volum al seriei Shakespeare. Iar de la Antonia nişte tutun de pipă. Devenită centru cultural, casa de vacanţă îi găzduise pe mai toţii criticii de specialitate la un colocviu naţional. Care tocmai se-ncheiase cu mult lăudata ştiucă umplută... De fapt, dincolo de revolta sa faţă de micile mînării dovedite ale lui Mişu, Maxim era, în fond, fericit. Ori măcar mai mulţumit ca oricînd altcîndva. Evident, însă, nu mai era loc de eschivă. |
Antonia îl privi cu distanţare, aproape cu dispreţ.
"Fiindcă o discuţie ca asta se face pe trezie. Şi fiindcă ar trebui s-o purtam la serviciu, nu aici, că ne facem de rahat!"
"Faţă de cine? S-a culcat toată lumea, am rămas între prieteni...", mîrîi Mişu, uitîndu-se larg împrejur, la masa enormă şi aproape goală, pe care zăceau resturile deşănţate de festin.
Femeile de serviciu care serveau drept chelnăriţe o şterseseră de mult pe la casele lor, trecuse de miezul nopţii. În afară de cei patru, la masă nu mai era decît o ziaristă între două vîrste, de la un cotidian privat recent înfiinţat (lucrase ani buni la o revista de semi-scandal din vremea împuşcatului), ce împărţea camera cu Iana; şi directorul Centrului Cultural, fost actor şi revoluţionar local, care moţăia, cel puţin aparent, în capul mesei.
"Păi, cred că şi eu mă duc să mă culc, e aproape dimineaţă", se simţi instantaneu ziarista. "La cît pleacă mîine autocarul?"
"Habar n-am, poate cînd te scoli tu!?", se răţoi Mişu. "Parcă pe la zece, după micul dejun..."
Ziarista îşi desprinse, tacticos, poşeta de lac de pe umărul scaunului tapisat de stejar. Se ţinea destul de precis pe picioare şi nici nu părea jignită. Abia uşor contrariată. Maxim ar fi pariat că, în fond, murea de curiozitate să vadă cum decurg ostilităţile, ar fi rămas pînă-n pînzele albe, doar că încă îşi păzea spatele: n-ar fi fost o mişcare inteligentă să rămînă, nu ştia cum or să se aşeze apele cu noua putere. Iar ea abia reînviase după cele cîteva luni de şomaj provocate de închiderea odioasei ei publicaţii... Îl scutură pe director şi aproape îl cără, cu solicitudine, afară. Abia dacă li se desluşiră glasurile salutînd... Tocurile i se mai auziră un timp pe gresia coridorului, în vasta tăcere a vilei adormite. Apoi, Mişu îşi mai turnă un pahar dolofan de vodcă, stoarse în el o jumătate de lămîie rămasă neatinsă pe platoul de inox, în proximitatea ştiucii uriaşe, şi se lăsă leneş şi el pe spătarul scaunului.
"Sunt gata, trageţi! Vreau să ştiu şi eu, de la obraz, ce vreţi de la mine! Că mereu sunteţi ostili...", şi hăhăi înfundat, cu un amuzament construit, care voia să sugereze relaxarea amicală.
Iana se foi cîteva secunde pe scaun, parcă aşteptînd ca altcineva să vorbească înaintea ei. Antonia se întoarse, cu scaun cu tot, către Mişu. Ea era de cealaltă parte a mesei, cea mai aproape de Panaitescu. Tuşi niţel, apoi:
"Mişu, zău că discuţia asta ar trebui purtată acasă, în birou. Dacă vrei, îl chemăm şi pe Doru, şi pe Andrei şi ne aşezăm pe trezie..."
"Iar cu pîra la stăpînire, nu? Asta ai învăţat tu acolo, pe metereze? Să faci demascări la direcţiune?"
Iana ţîşni scurt, aproape furioasă.
"Da' tu ce-ai învăţat? Nu ţi-e jenă să o iei peste picior, de parcă revoluţia ar fi fost o bagatelă? Nu te-a pîrît nimeni, pur şi simplu ne exasperezi tărăgănînd orice ac cu gămălie! Şi să ştii că are dreptate, aici vorbim degeaba..."
"Zi aşa, zi aşa, că te exasperez. Nimic nu se face peste noapte, preacurato! Ce, eu nu m-am săturat de aerele tale de Ioana D'Arc? Aşa măcar suntem chit, ne exasperăm reciproc."
Maxim se trezea treptat din ameţeală şi privea atent, din nou, în ochii ştiucii. Apoi îl ţinti cu seninătate şi îngăduinţă pe Mişu. Adevărul e că fetele astea sunt de cu totul altă clasă decît el, săracu'. Îi venea să-i ofere o aspirină. În fiecare dimineaţă, la cafea, Mişu se dregea cu cîte-o aspirină. O atinse cu discreţie pe Iana peste braţ, ca s-o calmeze.
"Măi Mişule,", rosti el încetişor, "nu vezi că baţi cîmpii? Hotărăşte-te ce vrei. Vrei să bei, vrei să te culci, vrei să te dai în spectacol? Sau vrei să vorbim pe bune?"
"Pe bune", admise Mişu, defensiv, privindu-l pe Maxim cu o picătură de speranţă. "Ca-ntre bărbaţi, să mă scuze doamnele!"
Iana pufni scurt, batjocoritor, dar Maxim o strînse din nou, încetişor, de cot. În liniştea seacă, de primăvară mijlocie, vocea Antoniei, calmă, răsună ca un pahar spart:
"Spune-mi şi mie de ce i-ai dat bani lui Everac pentru fundaţie? Era Everac prioritate naţională în 1991?"
"Ah, asta era? De unde ştii că i-am dat bani?"
"Asta te mănîncă pe tine, că de unde ştim?", se înfipse iute Iana, cu ambele mîini încleştate în marginea mesei şi trupul încordat. "Ştim, bate vîntul pe coridoare, am aflat. Ţi-ai imaginat că n-o să se afle?"
"Mnuu! Nu e nici un secret. Şi nu i-am dat lui Everac, am dat fundaţiei, în care sunt mai mulţi. Toţi dramaturgi de prestigiu. Tu ce vrei acuma, să-i împuşcăm? Le-am dat şi lor un sprijin, să se pună pe picioare, să se descurce pe urmă în regim privat..."
"Tu te-auzi ce vorbeşti? Bani publici?"
"Păi ce, lui Vali Seciu nu i-am aprobat sprijin pentru fundaţia ei?"
Maxim începu să rîdă cu hohote şi se ridică în picioare să-şi mai toarne nişte apă din carafa de la marginea mesei.
"Mişule, asta da argument, eşti tare de tot! Scria unu de la noi, de la judeţeana de partid, la ziar: Isus i-a iertat pe toţi, şi pe cei buni, şi pe cei răi!... În 25 decembrie, nemernicul predica la ziar despre iertarea creştină...", aruncă el mingea, printre hohote de rîs... "Everac şi Vali Seciu, e bună, am putea s-o vindem ca bancul lunii!"
"Nu e, bă, doar Everac acolo, e şi Sorescu, şi Tudor Popescu... Dramaturgi serioşi, cu operă, dincolo de toate tîmpeniile astea vindicative. Ce, Iana nu-i prietenă cu Sorescu, tu nu eşti cu Tudor?..."
"Mănînci rahat, n-are nici o legătură. Ce-au a face prieteniile? Ne-ai întrebat măcar? Sau, mai bine, ai întrebat pe cineva? Pe cine? Pe profesor? Pe ministru?", se răţoi Iana.
"Nu e treaba ta, n-am nici o obligaţie să vă-ntreb! Nu scrie în fişa postului", şi rînji sonor, cu semnificaţie. "Cine a semnat ordinul e treaba mea. Hai, mergeţi cu jalba la juridic şi-o să aflaţi!"
| Sesizase, cu un fel se spaimă, într-o bună dimineaţă, c-o aşteaptă să intre în biroul rece şi neprimitor. El ajungea totdeauna devreme, înaintea tuturor, şi-şi făcea de lucru printre zecile de hîrtii dezordonate de pe birou. Apoi îşi pregătea cafeaua cu fierbătorul rusesc şi citea presa foarte pestriţă, adusă de curier. Pleca din capătul Drumului Taberei pe la şapte şi jumătate, cînd gazda lui, directoare de grădiniţă în cartier, ieşea pe uşă. Îi era urît să rămînă singur în apartamentul minuscul, confort doi. Se simţea un intrus în intimitatea - altminteri plicticoasă şi prăfuită - a acestei femei cumsecade, îmbătrînită prematur şi complet ruptă de civilizaţie. Era greu să închegi o conversaţie cu ea, nu mergea decît de la grădiniţă la piaţă şi de acolo acasă. Zilnic. Nu intrase într-un cinematograf de decenii, iar în teatru nu păşise din liceu. Era văduvă de peste un deceniu. Apartamentul gol prelungea, cumva, această uscăciune fără orizont, şi senzaţia neputinţei de a comunica. Mai întîi apărea în birou Dan, cu aparatul de fotografiat atîrnînd de gît, apoi, mereu confuz şi parcă supărat, Vali, amicul lui de şuete literare. Pe urmă venea Antonia, cu toate că stătea la doar două staţii de casa Scînteii. Antonia îşi împacheta mai întîi fata pentru facultate şi bărbatul pentru Senat, abia apoi o lua şi ea la pas, către înfrigurata clădire de la capătul şoselei. În fine, pe la zece, dacă nu cumva şi mai tîrziu, intra Iana, mereu în fugă, mereu gata să ia de unde lăsase vreo treabă neterminată de ieri, ori să povestească ce mai văzuse în ora şi jumătate în care străbătuse capitala de la sud la nord. Mereu i se întîmplau lucruri ciudate, ori surprindea scene hazlii. Povestea totdeauna cu urgenţă, cu poftă. Undeva prin iarnă, cu cîteva secunde înainte ca ea să intre scuturîndu-se de zăpadă, presimţise că va da buzna şi înţelesese că-o aşteaptă. Că o aştepta în fiecare zi. Că măsura apoi, în tăcere, inconştient, secundele şi minutele pînă cînd ea va striga vesel: "Care mergeţi, fraţilor, la masă, că mor de foame?!" Ca să se poată oferi, cavalereşte, s-o însoţească, profitînd astfel de o jumătate de oră de aparentă intimitate... Iana era măritată, scrisese nişte cărţulii şi fusese angajată cronicar la o revistă de provincie. Era cu cîţiva ani mai mică decît el, dar îşi conducea cu un aer hotărît şi încrezător toate planurile de viitor. Avea miliarde de proiecte. Era cam sangvină, iubea pătimaş şi detesta cu fervoare şi argument. În polemici, era greu să îi ţii piept, iar ea şi Antonia deveniseră, din primul moment, centrul de greutate al deciziilor echipei. Dacă făceai excepţie de la întîrzierile ei cotidiene, părea că nu oboseşte niciodată, inhalînd cu voluptate aerul schimbării la faţă a vremurilor, din care nu voia să rateze nici un milimetru cub. Era bulimică de sens, şi asta i se părea lui Maxim un lucru pe cît de naiv, pe atît de seducător. Maxim fraternizase spontan cu orice cauză ridicată de fete: schimbări de directori, formule de echivalare de studii pentru artiştii de marcă şi fără diplome, burse în străinătate, turnee pînă mai ieri de nevisat. Şi, copilul cel mai preţios al celor două fete, schimbarea legislaţiei. Asta da, asta era, probabil, proiectul lor cel mai important, cel mai provocator. "Acum ori niciodată!", cum bine zice imnul. Dar şi fetele fraternizaseră, reciproc: cu turneele în Basarabia mediate de el, cu descoperirea teatrului Eugen Ionescu de la Chişinău, cu transmutarea companiei în ţară, cu sprijinirea teatrului Valeriei Seciu, cu căutarea unui spaţiu pentru Urmuz, teatru dedicat avangardei; şi cîte altele... Fiindcă, da, cauzele erau ceea ce-i adusese acolo. Cel puţin pe ei. Restul, visele asurzite de noapte şi aşteptarea de dimineaţă, erau toate nişte prostii. Trebuiau drastic controlate. Jurase că n-o să lase nimic la vedere. |
"În fond, e pur şi simplu o escrocherie. Everac i-a ameţit pe ăia şi se-ascunde după ei. De ce admit ei, după ce l-au urît o viaţă, îi priveşte. Dar nu cred că noi am venit aici şi suntem plătiţi de stat ca să îl aducem din nou pe scenă pe Everac. Nu noi şi nu acum! E o inepţie la fel de mare ca aia cu Roman semnînd că îi dă drumul lui Barbu să tipărească România Mare. El zice că aşa i s-a părut democratic! Democratic pe mă-sa, cu nişte securişti fascişti! Dar tu, tu ce scuză ai?"
Mişu îşi aprinse tacticos, dar cu degete tremurînde, ţigara.
"Băi, mă-nebunesc cînd se bagă gagicile în politică! V-a pălit intransigenţa, ce să zic... Sunt sau nu sunt scriitori români? Sunt sau nu sunt scriitori mari? N-o să-mi zici acuma că Pluta Meduzei n-a fost cenzurată, ori că Iona nu e o capodoperă!"
"Mişule, nu te ascunde după vişini. Ce caută Sorescu în ciorba asta nu are nici o importanţă. O fi şi el frustrat că l-au dat afară de la Ramuri, de la Craiova! Preşedintele fundaţiei e Everac, lui i-ai dat tu banii!"
"Şi pe tine ce te fute grija? Ce, sunt banii tăi? Nişte amărîţi de 60.000... Pe inflaţia care vine..."
Maxim simţi brusc că se sufocă. Se forţă să nu ridice tonul nici cu-o linie. Ştia că Mişu atît aşteaptă, să zbieri, ca să zbiere el şi mai tare.
"Zi mă, ce ţi-au promis? Casă, slujbă la stat cînd pică Roman şi vin ei din nou? Ce? Că nu le-ai dat tu bani degeaba, că sunt scriitori mari. Au case, au economii, au colecţii de tablouri, nu mor de foame. Hai, ziceai că vorbim ca-ntre bărbaţi!"
Mişu se lăsă peste masă, cu ochii injectaţi în ochii lui Maxim şi pumnii încleştaţi.
"Maxule, de la tine chiar nu mă aşteptam. Ne cunoaştem de o viaţă. Suntem amîndoi din..."
"Sigur, din pămînt binecuvîntat, cu oameni de nimica, cum zicea mitropolitu'!", i-o tăie scurt Maxim.
"Las-o, că nu mai ai nici un haz, e o glumă răsuflată. Şi nedreaptă... Da', sincer, nu m-aşteptam, tu eşti băiat fin, nu eşti o caţă"...
"Caţă? Că te-ntreb de bani?", se pişcă scurt Iana, cu nodul în gît... "Mitocănia e singura ta soluţie?"
"Scuzaţi, scuzaţi doamnă, mi-a scăpat. Persoanele de faţă se exclud!"
Liniştea traversă iar sala cea largă, strecurîndu-se prin fereastra întredeschisă a terasei, ca un hoţ prins asupra faptului.
"N-ajungem nicăieri, că n-o să le cer banii înapoi de gura voastră", decretă Mişu obosit. "Mă duc să mă piş. Da' mă-ntorc, pregătiţi-vă că acuma vă execut eu..."
"Pregăteşte-te tu, cît eşti la cabinet", mormăi cu hotărîre Iana, "că de lege încă nu te-am întrebat!"
Mişu traversa cu paşi rari şi legănaţi sufrageria maiestuoasă, bogat ornamentată cu mobilier masiv, decorat cu figuri istorice de un ridicol indefinibil. Pe uşile bufetului lung de trei metri trona în basorelief Ştefan cel Mare, sculptat de vreun artist anonim, probabil din localitate. În uşă, Mişu se opri şi se întoarse hotărît către ei, în unghi drept.
"Fix asta o sa fac eu, la CABINET, pe legea voastră!"
| Încă i se mai părea oarecum miraculos, greu de crezut că se trezise într-o bună zi funcţionar ministerial. Se simţise totdeauna încurcat, mai degrabă iritat de răspunderile concrete. În plus, jocurile politice ale momentului erau dintre cele mai confuze şi mai enervante. Ieşind din adolescenţă în plin şai'ş'optism, îşi făcuse un titlu de glorie să se plaseze mereu contra curentului, chiar dacă urmele foamei de libertate a anilor nebuni îi atîrnau încă şi-n păr şi-n barbă. În liceu împrumutase operele complete ale lui Marx de la bibliotecă şi organizase, cu doi colegi, un curs intensiv de fişare şi comentarii, acasă, în micul lui dormitor. Pe vremea aia în România era o ruşine să citeşti Marx şi o mîndrie să rămîi corigent la socialism ştiinţific. Foarte sigur pe liberalismul lui virulent, îşi convinsese tovarăşii că singura metodă de a rezista comunismului impus e să-i cunoşti temeinic rădăcinile. Ca să înveţi să i le demontezi. Făcuse armata întreagă şi lucrase cîţiva ani buni ca muncitor la telefoane. Pe urmă se hotărîse brusc şi, cu o săptămînă înainte de examenele de admitere, spre totala stupoare a maică-sii care îşi pierduse orice speranţă cu privire la studiile lui superioare, plecase de-acasă la Cluj şi intrase la rusă al treilea pe listă. Rusa o ştia de-acasă, la şcoală nici nu-şi bătuse capul cu aşa ceva. De altfel, şcoala i se păruse totdeauna un prilej de tortură socială. Toată copilăria se visase, ascultînd poveştile bunicii materne - moşieriţă poloneză măritată cu un ofiţer rus - un soi de pui de rentier, care-şi face studiile la moşie, cu profesor angajat, şi-şi dă examenele în particular, cînd îi trăzneşte lui prin cap. "Un fel de Witkiewicz", avea să spună mai tîrziu, "care nu s-a dus la şcoală nici o zi"... Îşi trăise studenţia cu voluptate, încercînd să recupereze ultima bucăţică de tinereţe înainte să-i scape printre degete. Făcuse redacţie la celebra revista locală a studenţilor, scrisese cronici de teatru şi de film, tradusese poezie, proză şi teatru. Apoi plecase înapoi, acasă, ca profesor într-un sat de munte, însurat şi pe navetă. Nu făcuse mulţi purici acolo, găsise o slujbă de director de casă de cultură, într-o veche staţiune balneară de judeţ. Însurat şi pe navetă, din nou, ca tot intelectualul care se visează dizident. Serviciul confortabil îl ajutase să continue să scrie şi să traducă, colaborînd pe la tot felul de reviste, mai ales de provincie. Şi tot casa de cultură îl reîndrăgostise de teatru, căruia îi ducea dorul din facultate. Construise acolo o trupă de amatori, dar şi un cenaclu de dramaturgie. Pînă cînd, fireşte, l-au dibuit. Nu, nu l-au dat afară fiindcă a montat piesa originală, satiric-suprarealistă, a unui coleg de cenaclu, fără nici o aprobare de la cenzură, nu! L-au dat afară pentru... deturnare de fonduri: cumpărase trei reflectoare din banii de reparaţii pentru lemnăria toaletelor. Lemnăria putea să aştepte, spectacolele nu. Maxim se instalase, în sfîrşit, acasă, în minuscula capitală de judeţ de munte. Se ascunsese, cu voluptate, la Cooperativa Deservirea, ca traducător. Ăsta da noroc: traducea documentaţie tehnică din ruseşte, stînd mai mult la biroul din dormitor, pentru combinatul chimic local. Cîştiga cuviincios, mult mai bine ca-nainte, şi se prăbuşise definitiv în dramaturgia clasică rusească, dar şi în cea sovietică a perestoikăi. Perestroika era, pe atunci, reveria de respiraţie a fiecărui român care nu e nomenclaturist. Poate crapă ăsta şi vine perestroika. Încerca, cu disperare, să-şi plaseze "erdmanurile", "nabokovurile", "roscinurile" virulente prin teatrele ţării. Timpul părea infinit, aşteptarea la fel, fiindcă de montat nu se montau. |
Mişu părea radios, păşea drept, se spălase evident pe faţă, fiindcă tîmplele îi erau încă umede. Surîdea larg, ca-n vremurile de la început, cînd se puneau pe făcut planuri de bătaie împreună, despre cum au să aducă ei artişti din exil şi-au să umple cultura românească de un aer sănătos, occidental.
"Hai, rămăsesem la lege, mama ei de lege!", rosti el tare, ca să umple sala pînă la candelabrul din tavan. Murano veritabil, de la Iris Cluj, evident la comanda decoratorului care ştia cu ce se mănîncă familia Ceauşescu. Geo le precizase că, de fapt, dintre cele peste patruzeci de rezidenţe prezidenţiale din ţară, Ceauşescu nu păşise nici în jumătate. Erau însă toate păzite şi scrobite, aşteptîndu-l ca nişte amante, cu personal angajat permanent: director, şofer, cameriste, bucătari. În asta nu intrase niciodată, abia dacă fuseseră cîţiva miniştri cu burtă, sau cîţiva şefi de cabinete de pe la CC...
"Păi, să vă zic eu ce vă frige aşa pe voi. Vă frige că am propus cîte zece societari pe teatru şi operă naţională, şi că ăia n-au voie să mai facă şuşe. Aşa-i şi la Comedia Franceză, băăă, m-am interesat! Nu te duci tu, ditamai societaru', să joci în reclame la televizor, sau să te dai în stambă în piesuţe pe la radio..."
Iana o privi lung pe Antonia, cu înţeles, parcă întrebînd-o cine începe atacul. Maxim însă simţi că trebuie să tragă de timp, parcă pentru a le lăsa să se replieze.
"Mişule, chestia cu societarii n-are nici o importanţă, nu acolo e buba. E-o prostie, dar merge şi-aşa. Şi, oricum, e un draft, treaba ta era, cum a zis Pleşu, să iei legea din nou, cot la cot cu noi, la puricat. Că ai făcut o lege nouă care-i aia veche!"
"Du-te mă, că exagerezi, am schimbat o groază de...", se eschivă Mişu.
"Scopul instituţiilor publice de spectacol e educarea cetăţenilor în spiritul dragostei faţă de cultura naţională şi faţă de ţară! Mai lipseşte omul nou! Cum poţi să începi o lege aşa, în 1991? Eşti într-o dungă?", lovi direct Iana, apăsînd fiecare cuvînt al citării. "Dragoste faţă de ţară? Pe ce lume ne aflăm?"
Mişu îşi îndreptă spatele şi se întinse din nou către sticla de vodcă.
"Hai mă, n-auzi ce zice Maximus, că nu-i decît un draft? Sună ca dracu', ştiu, dar nu trebuie să dai o definiţie a instituţiei publice? Ce face ea?"
"Şi-asta face instituţia, educă dragostea?"
"Ok, dă tu altă definiţie mai brează, na!"
Se lăsă iar o clipă de tăcere, mai degrabă penibilă şi foşnitoare.
"Ne pierdem vremea acum, v-am prevenit. Asta se face cu creionul în mînă, în mai multe etape, cu un consilier juridic alături", interveni calmă Antonia, care se ridicase şi privea acum pe fereastră, cu spatele la ei.
"Păi sigur, că om fi la Parlament, să sărim zece senatori, fiecare cu proiectul lui! La juridic îl trimitem săptămîna viitoare, cînd e gata", se burzului Mişu, sorbind vîrtos din paharul proaspăt umplut. "Nu mai e ceva brînză pe masa asta?"
"Cînd e ce?", strigă speriată Iana. "Cum să fie gata?"
"Păi, mă presează sindicatele, Pleşu zice că am pierdut jumătate de an şi n-am făcut proiectul... Vrea o dezbatere cu directorii şi preşedinţii de sindicat, săptămîna viitoare."
Liniştea pocni lung, ca o rafală de mitralieră, răscolind roiurile de fluturi de noapte din jurul felinarului de pe terasă. Antonia trase perdeaua cu sete, fără să se întoarcă spre sufragerie, şi deschise dintr-o mişcare uşa de sticlă. Ieşi. Lacul iazului artificial clipocea stins în noapte.
"Deci, tu voiai să duci draftul ăsta ca propunere spre dezbatere, la sindicalişti? Ca să te aplaude toată suflarea c-ai păstrat salariul minim pe economie şi nu se clinteşte nici un fulg? Nu vezi cum gîndeşti? Nu vezi cum te dai de gol?"
"Mă dau de gol că ce? Nu asta e treaba mea de director?"
Maxim îşi trase umerii în spate. Îl durea coloana de la statul pe scaun, iar rinichii îi trimiteau, din vreme în vreme, cîte-un scurt semnal electric.
"Mişule, hai să nu mai bifăm idioţenii! Iar batem apa-n piuă. Şi joci şi la cacealma. Ce te-ai gîndit tu? Ambalezi acelaşi rahat în borcane şi scrii pe etichetă că-i gem de căpşuni. Voiai să ne inviţi la dezbatere pe zarzavatul ăsta? Iar noi să ni-l asumăm? Eu refuz să mă mai las prostit. M-au prostit destul ăilalţi, patru'j de ani"
"De cine mon cher, de cine? Nu vă las eu s-aveţi idei? Nu vorbim? Uite, vorbim..."
"Ce idei, care idei? Nu e vorba de idei, e vorba de temelie, de structură, de ce vrem de la legea asta. Nu văd să vrei ceva!", îşi pierdu Iana cumpătul, ridicînd tonul. "Am venit aici ca să schimbăm totul din rădăcină, tot ce mergea prost. Să inventăm formula cu adevărat funcţională care..."
"Adică să dai totul peste cap şi să arunci oamenii în stradă? Asta vrei? D-aia nu-mi place să facem clacă, fiindcă vine Iana şi pune sabia pe tot ce există, dă cu tot sistemul de pereţi! Tu pe ce lume te crezi, la Revoluţia franceză, să ghilotinăm artiştii?", strigă Mişu încins, încercînd să preia controlul din mers.
"La revoluţia română tu unde erai?", se auzi glasul calm al Antoniei, de pe terasă.
"Ia nu mai face tu pe nebuna cu mine!", ricoşă spart Panaitescu, privind consternat în fundul paharului gol. Oare cînd s-o fi golit şi ăsta?
Antonia apăruse în buza uşii de sticlă şi îi ţintea cu ochii ceafa transpirată şi nesigură.
"Nu fac pe nebuna, spun numai că, dac-ai fi fost pe vreundeva şi nu sub masă, ai fi priceput din primul moment că asta e singurul lucru esenţial pe care-l avem de făcut aici. Dacă schimbăm structural legislaţia, putem să plecăm liniştiţi acasă, la treburile noastre. Nu-am venit să ne luăm case-n Bucureşti, nici să schimbăm directorii de partid cu directori amici cu noi, nici să mîncăm ştiucă umplută la sindrofii..."
"Să punem maşinăria asta pe roţi şi să-i schimbăm motorul", preluă Iana din zbor. "Să facem contracte de muncă pe termen limitat, să schimbăm salarizarea în funcţie de cantitate şi calitate, nu de vechime. Să subvenţionăm pe proiecte, pe comisionări, pe structuri repertoriale..."
"Du-te tată, n-o să aprobe nici un parlament aşa ceva în România. Proiectele cui? Aprobate de cine? Or să urle toţi ca din gură de şarpe că le iei pîinea de la gură..."
"Nu şi dacă le explici c-or să cîştige mai mult dac-or să muncească mai bine...", interveni Max, ca să calmeze situaţia.
"Maxule, eşti copil! Nici măcar Pleşu nu se-nhamă la aşa ceva! Ce-i prost, să-şi ridice toţi lăutarii-n cap?!"
Antonia ocoli în linişte masa şi se aşeză în faţa unui tacîm curat, rămas din întîmplare, probabil de la vreun invitat care nu se învrednicise să coboare la cina festivă. Era acum faţă în faţă cu Mişu şi-şi turnă cu îndemînare, alungîndu-şi cu discreţie un căscat, nişte suc de portocale. Electricitatea din aerul odăii devenise palpabilă, Maxim o simţea pe piele, zbîrnîind.
"Poate se-nhamă. Cine ştie?", rosti leneş dar sonor Antonia. Apoi, ca din întîmplare, lăsă paharul pe masă şi adăugă blînd: "M-a sunat ieri Mihaela, că ne cere nu unul ci trei proiecte, cu fundamentări diferite, pînă la sfîrşitul lunii. Dezbaterea cu sindicatele e, aşa, un soi de luare de temperatură..."
Maxim simţi că se-neacă, iar Iana se roti ca pe-un pivot, cu faţa spre el şi cu ochii rotunzi de uluire. Va să zică... va să zică... ce? Va să zică l-a lăsat pe Mişu aşa, să-şi dea în petec, doar ca să se distreze? Nouă... mie de ce nu mi-a zis nimic? Se simţea pe jumătate lovit în orgoliu, ca de-o trădare. Însă pe cealaltă jumătate amuzat, chiar triumfător că cineva-i smulsese lui Mişu jucăria din mînă. După secunda de uimire, jumătatea amuzată învinse definitiv. Trase aer în piept, adînc, cu rîsul gîlgîind. O dată femeie!, o iertă instantaneu. Dar rîsul îi îngheţă pe buze. Mişu se ridicase şi prezida cu un aer măreţ, de triumf sarcastic, întreaga sufragerie de umbre.
"Asta ştii tu să faci, comploturi şi sforării! Şi-i mai tragi şi pe aiuriţii ăştia după tine", strigă furios, alungînd cu dosul palmei nişte musculiţe intrate de pe terasă. "Revoluţie de sforării, asta ştii să faci, delaţiuni şi plîngeri pe la colţuri. Zi aşa, că vrei putere, zi de la obraz!"
O luă, din nou legănat dar tropăitor, către uşa dinspre hol. În drum, mai stigă o dată, deranjînd imperceptibil ţurţurii de cristal ai candelabrului:
"Zi mă, să ştim şi noi!"
În urma lui, clipocitul apei deveni mai dens, iar Iana se uită uluită, cînd la Max, cînd la Antonia. Oare ce se întîmplase, de fapt?
"Că eu de puterea ta de papagal am nevoie, nu mai pot de dorul ei!", rosti Antonia apăsat, printre dinţi, mai degrabă pentru ea decît pentru ceilalţi.
Iana se foi de cîteva ori pe scaun, nehotărîtă şi confuză, sorbi încet din paharul cu vin, apoi se ridică.
"Mă duc pînă-n cameră, să mai iau un pachet de ţigări. Voi mai staţi?"
| Ce ciudat! Ani de zile intrase cu vreo maşină sau cu autobuzul în Bucureşti şi privise lung, cu suspiciune şi blazare oţărîtă, către clădirea ţuguiată care deschidea şoseaua, cu statuia lui Lenin tronînd pe soclul roşiatic, drept în faţă. Într-o excursie din adolescenţă, la Moscova şi Leningrad, întorsese capul din autocar, strîngînd din dinţi, în refuzul de a compara originalul cu copia. Simulacrul ăla de zigurat era emblema limpede a comunismului care le-ntorsese alor lui viaţa cu susul în jos. Bătrînii fugiseră de comunism în Basarabia, în timpul revoluţiei leniniste, la o moşie rămasă neatinsă acolo, sub stăpînire românească. Apoi, văduvă de decenii, bunica lui împachetase tot ce încăpea într-o căruţă şi plecase în primăvara lui '44 cu şase copii, unii adulţi, alţii adolescenţi, în România. Trăseseră după ei, ca un blestem, tancurile sovietice, şi se ascunseseră într-o minusculă comună din nordul Vîlcii, stînd într-o cameră cu chirie toţi şapte şi tremurînd de frica deportării... El şi vărul lui, cu douăzeci de ani mai mare, erau singurii reprezentanţi ai următoarei generaţii. Maxim era, de fapt, singurul născut aici. Băiatul întîrziat - cu cămăşi înflorate şi plete rebele - al unui întreg clan de fete bătrîne, care mergeau duminica la biserica din centru, cu pălării de catifea bine periate şi mînuşi de aţă, croşetate în casă. Cămăşi înflorate? Evident, evident, chiar dacă dealurile Vîlcii nu erau San Francisco, totuşi... Acum, le ţinea celor două prietene de la serviciu lungi conferinţe, în biroul rece, de beton, de la Casa fostei Scîntei... Despre cum s-au răsturnat pulsiunile revoluţionare ale şai'ş'optismului în ideologii inversate, confuze şi autodistructive, şi despre fructul lor cel mai pervers, terorismul global. "Nu vedeţi cît e de ridicol? Copiii de fascişti germani treceau direct la troţchism sau la maoism şi puneau bombe-n cîrciumi în numele palestinienilor, prăjindu-i şi pe nemţi, dar şi pe evrei. Hans cel blond, pe motocicletă, cu băsmăluţă de Arafat şi kalaşnikov sub scurta de piele! În timp ce, ca să scuipe pe tancurile ruseşti, Palla îşi dădea foc în piaţă, iar Ceauşescu perora de la acelaşi balcon al CC-ului că Să ne-apărrrrăm grrrraniţele, tovarrrrăşi! Brigăzile roşii italiene asasinau miniştri catolici, iar studenţii noştri de cafenea se suiau de Crăciun, ca amicul Coriolan al lui Caragiale, pe statuia lui Mihai Viteazu'..." "Şi asta ce dovedeşte?", se înfigea Iana neobosită, mimînd indignarea. "Că energia schimbării e dincolo de ideologii, se aşează în fiecare loc pe necesităţile de acolo. Nu-am dreptate?" "Nu, dovedeşte numai că nu există etos şai'şoptist, că e doar un prefabricat mediatic. Pe fundal de Bob Dylan. Asta dacă respecţi o logică kantiană, scuzaţi cacofonia..." "Taci, că vorbeşti prăpăstii", se bosumfla Iana cu blîndeţe, de fiecare dată. "Ce ştii tu de Bob Dylan?! Tot ce rămîne din kantianism e legea morală! Care-i o metaforă, dar funcţionează. Metaforele sunt totdeauna mai productive ca logica." Iana era o revoltată profesionistă, probabil de-asta şi întîrzia la serviciu: ca şi cum ar fi dat zilnic o declaraţie de insubordonare faţă de regulamentul de ordine interioară. Schimbase în treisprezece ani şapte locuri de muncă şi zece domicilii. La o bere, Maxim o tachinase că e bolnavă de intoleranţă ierarhică. "În schimb, sunt ordonată şi tenace, pe cînd tu... Uite cum arată biroul tău, nu poţi să arunci un ac." "Nimic nu se pierde, nimic nu se pierde! Nu atingeţi nici o hîrtiuţă!" "Oare cum mama naibii am plonjat eu aici?", se-ntreba Maxim din cînd în cînd, urcînd larga scară de marmură a ziguratului stalinist, amuzat de insolitul situaţiei. Parcă Marele Prestidigitator ar fi făcut o mişcare de umor, profitînd de neatenţia autorităţilor competente. "Şi cu Piaţa Universităţii ce ne facem?", se mai lăsa el scuturat de cîte o îndoială. "O să treacă şi Iliescu ăsta, imposibil să nu se numere la un moment dat oile albe de-alea negre", se-ncuraja el, cu timidă speranţă. Maxim era monarhist declarat, sceptic cu privire la şanse, dar reverenţios. "Stai pe-o terasă de pierdere...", parafrazase Iana din Nichita, la un chef festivalier, comentîndu-i opţiunile. "Asta e, e terasa mea şi-o să mor aşteptînd pe ea!", se hlizise Maxim, mîngîind-o pe furiş cu ochii, din cap pînă-n picioare. |
Mare lovitură de teatru, nu te-ai fi aşteptat de la ea. Probabil că nu mai avusese, pur şi simplu, nici o speranţă, cînd se trezise cu schiţa de lege propusă de Mişu. N-o vedea însă nicicum dînd buzna peste ministru cu jalba, nu-i stătea în fire. În fine, probabil c-o să le povestească mîine, pe-ndelete, care e misterul... "Acum ori niciodată?" Evită să parieze pe învingător. Era destulă vreme pentru asta.
Se ridică şi îşi trase iar umerii în spate, cu sete. Dacă nu-nchidea uşa risca o nouă criză de rinichi. O închise cu grijă, ferindu-se instinctiv (şi inutil) să facă vreun zgomot. Se simţi dintr-o dată ridicol, aşa singur, în larga sală a sufrageriei prezidenţiale. Probabil că renunţase şi se băgase în pat. Era aproape patru. Se întoarse şi îşi ciocni din nou privirea de ochiul sticlos al cadavrului de ştiucă. Avea ceva grotesc, la ora aia tîrzie. Se hotărî să urce în cameră. Apoi, pe hol, se răzgîndi.
Dar dacă, totuşi, se-ntoarce? Se hotărî să coboare pe cealaltă scară şi să îi bată discret în uşă. Dacă nu răspunde, o să urce şi el la culcare. Dacă răspunde... În fine, în fine, n-are rost să fantazeze ca un licean.
Camera Ianei era la parter, într-o aripă laterală, complet separată de restul clădirii. O alesese chiar el, cînd organizase colocviul, fiindcă dădea cu uşile-ferestre direct în grădină. Fusese gîndită, probabil, ca o cameră pentru personalul de serviciu, ori pentru şoferi, fiindcă era mobilată mult mai discret, fără pompoasele basoreliefuri cu domnitori. Dar avea o perspectivă simpatică, perfectă pentru Iana. Iar ziarista cu care o împărţea era o fiinţă binecrescută.
Cînd ajunse la mezanin auzi glasuri ridicate şi se opri o clipă să-nţeleagă de unde vin. Veneau, evident, chiar din camera Ianei, pe palierul ăla nu mai stătea nimeni. Coborî nesigur, apropiindu-se de uşa de sub care lumina puternică trasa o dungă netă în clarobscurul holului.
"Mişule, ar fi cazul să...", se auzi clar vocea ziaristei, iritată şi vehementă. Apoi glasul bărbatului, mormăind ceva ininteligibil, apoi rîsul lui fals, aproape provocator. Prin mintea lui Maxim trecură în viteză cîteva scenarii simultane, unul mai caraghios ca altul. Ce mama naibii făcea Mişu în camera lor? Apoi glasul Ianei, mai ascuţit ca oricînd: "Tu n-ai limită, nu vezi că eşti dus?" Urmă o secundă lungă de linişte, în care Maxim avu vreme să se vadă pe sine din afară, cu răceală, ca pe un infractor care pîndeşte pe la uşi. După care îşi luă seama. Dacă se petrece ceva rău, dacă...?
Înţepenise cu doi metri înaintea uşii cînd auzi iar mormăitul vocii bărbăteşti şi pe Iana replicînd furioasă: "Nu stau eu să-ţi ascult ţie inepţiile!"
Maxim făcu instinctiv stînga-mprejur şi o luă la fugă pe scară, în vîrful picioarelor. Se auzi o bufnitură sonoră, care-l îngheţă pe refugiul dintre etaje al scării. Se întoarse iar pe loc, speriat, tocmai cînd uşa de la cameră se trînti, zornăind din balamale. Încercă să recunoască paşii: erau prea repezi ca să fie ai lui Mişu. După o clipă, Iana apăru din întuneric, roşie ca sfecla şi tremurînd, cu ochii în lacrimi. Rămase îngheţată la vederea lui, cinci trepte mai jos, nevenindu-i să-şi creadă ochilor.
"Ce-i cu tine, ce s-a-ntîmplat?" îngăimă Maxim cu un fir de glas. Iana îşi adună parcă ultimele puteri şi i se aruncă în braţe, hohotind de plîns. O strînse la piept complet aiurit de întorsătura neaşteptată a nopţii şi încercă s-o calmeze. Inima îi bătea sacadat, o auzea în tîmple.
"Hai afară, hai, linişteşte-te! Fii cuminte! Gata!", se auzi rostind, ca atunci cînd fata lui îşi julea vreun genunchi. Iana se lăsa purtată aproape inconştient şi ieşiră aşa, cu el ţinînd-o de după umăr iar ea hohotind din ce în ce mai stins, pînă la marginea iazului.
Apoi timpul făcu o buclă lungă, iar Iana se scutură, îşi şterse ochii cu un fular scos din buzunarul hanoracului şi-şi aprinse ţigara.
"Spune, ce s-a-ntîmplat? Cum a ajuns la voi în cameră?"
"Era acolo cînd m-am dus după ţigări. Stătea pe marginea patului meu şi-i povestea tot felul de idioţenii despre noi Ilenii. Că suntem nemernici şi nerecunoscători, că-l săpăm, tot repertoriul... Îţi închipui, dacă inventează asta ceva şi dă pe presă?!"
"Nu dă, las-o! Se pişă pe ea de frică, n-are curaj să dea în Pleşu tocmai acum, c-a prins un loc călduţ... Şi?"
"Şi... nimic. Cred că... În fine, l-am pocnit".
"Ce-ai făcut?", strigă Maxim care necrezîndu-şi urechilor.
Iana se întoarse spre el, privindu-l parcă rugător, ruşinată.
"Vorbesc serios, l-am pocnit! M-am pierdut... A zis că îmi trebuie un armăsar ca să mă cuminţesc, şi că se oferă el. Şi... m-a apucat de braţ, nu mă lăsa să ies... L-am luat de gulerul hainei. Şi-am dat cu el de perete... S-a scurs ca o plăcintă."
Maxim izbucni în rîs, iar rîsul lui traversă iazul pînă pe partea cealaltă, spre oraşul care clipocea a trezire. Păstrăvii tresăriră în somn. Se simţea eliberat, fericit şi îngrozit totodată, ca şi cum tot universul lui ar fi luat-o la vale, către o destinaţie necunoscută.
"Şi el?", reuşi să întrebe, printre sughiţurile de rîs, la un moment dat.
"Habar n-am, a rămas acolo, pe podea, în cur."
O întoarse cu faţa spre el şi o îmbrăţişă încă o dată, cu o hotărîre nouă, inexplicabilă dar de neoprit. Iana se desprinse tîrziu şi începu şi ea să rîdă vesel, cu poftă. Îl prinse strîns de mînă, complice, ca şi cum ar fi chiulit amîndoi de la şcoală.
"Hai!"