Întoarcerea taților de pe coclauri

Ăștia care se joacă cu psihanaliza ar insista pe figura absentă a tatălui. Eu aș zice că, de fapt, era vorba de un exces de prezență, numai că nu una fizică. Tocmai fiindcă nu era acolo, în casă, decît în vizita de prînz duminicală, sau eventual în afara casei, scoțîndu-mă (ori scoțîndu-ne) din minuscula noastră cochilie ca să mă / ne ducă pe la vreo expoziție, pe la vreo plimbare ori pe la ștrand, era într-un fel ciudat... prea prezent. Valoarea existenței lui fizice era plusată, se ipostazia în toate, în mirosuri, în gusturi, în gesturile minore, în vocea telefonică. Ba chiar și în frică: amenințarea ei majoră, atunci cînd i se părea că nu mai face față în eforturile ei de a mă struni, de a croi din mine "modelul" pe care-l visa, era: "te spun lui taică-tău!" Iar în puținele situații în care chiar își pusese amenințarea în fapte, lucrurile o luaseră razna de tot. Dincolo de aerul lui jucăuș, drăgăstos și imaginativ, în postura de călău executor era, ca orice executor, rece, aplicat și lipsit de orice nuanțe. Ba chiar, aș zice azi, se dovedea un dogmatic, ca mai toți vagabonzii sentimentali.

Deci, nu prea cred în chestia asta cu absența, situația în sine era prea.. specială. Pînă în anul poveștii de-acum, 1964, plecase și venise, și iar plecase, de cîteva ori. Divorțaseră - la început el pretinsese că "formal", la ordin de partid - încă din 1958, cînd eu n-aveam decît patru ani. Pe vremea aia stăteam în casa veche, cu curte, integral moștenire a mamei. Iar el a continuat să locuiască acolo, cu noi, pînă prin '60 sau '61. Mă rog, cred că locuia cu pauze, dar poate fantazez. Apoi, cînd eram prin grupa mare, s-a mutat într-o chichineață care avea doar o chiuvetă în cameră și veceu pe holul comun; în buricul tîrgului, la mansarda blocului Romarta.
Cînd m-am făcut binișor mai mare, mama mi-a zis că bănuia (cu temei) că "garsoniera" primită de tata era de fapt o fosta celulă dezafectată a securității, ca toate celelalte de pe etaj. Mama zicea că toată partea de subsoluri care pleacă de la fostul CC și ajunge pînă în Câmpineanu și pînă la blocul Kretzulescu e plină de celule de interogatoriu, construite încă de pe vremea războiului, cînd au făcut CC-ul, care era destinat Ministerului de Interne. În fine, așa o fi, cum să verifici?
Apoi, undeva pe la începutul lui '62, a primit garsoniera din noul bloc din Amzei, ăla unde a stat mai tîrziu Nichita. Mama l-a ajutat cu disciplină să o mobileze și i-a dat tot ce-a vrut să ia din casă. Era foarte mîndru de garsoniera lui, a stat în ea pînă în 1986, cînd s-a însurat.
Era tare la chestia asta cu spațiile: tînăr fiind, proaspăt membru supleant în CC, le-a găsit alor lui un enorm apartament vechi, lîngă Piața Matache, într-o vilă minusculă. Cinci camere, peste 150 de metri pătrați... Locuiseră acolo niște doctori, morți într-un accident macabru, iar statul, fiindcă n-avuseseră copii, naționalizase apartamentul. Mă rog, cum între timp fusese decăzut din privilegii, s-a mulțumit și cu o garsonieră de 15 metri, dar în centru...

Nu-l simțeam absent și din pricina puterii lui de a gestiona, cu copilul preșcolar și apoi școlar, tot soiul de complicități. Inclusiv, pe cînd eram printr-a doua, complicitatea coabitării și ieșirilor de weekend cu iubita lui de atunci, o tînără profesoară, și ea foarte activă în partid... Spre cinstea mea, am reușit să păstrez secretul față de mama mai bine de doi ani. Dar și cînd s-a spart buba și ne-a văzut cineva ieșind din ștrandul Tei, a ieșit o halima cu maică-mea, de toată spaima. Nu, nu i-a făcut lui scandal. Cu el nici n-a crîcnit. Mi-a făcut mie un tămbălău de răsuna blocul.
În fine, erau reacții nu chiar așa de paradoxale cum credeam eu pe vremea aia. Degeaba i-am zis că voiam s-o protejez... Să protejezi ce? Ea avea o nevoie irepresibilă de a suferi. Dar eu, cum aș fi putut procesa eu acest masochism?! În '62, imediat ce a ajuns el în Amzei, ea s-a dat peste cap ca să obțină un apartament de două camere, "la boc", fiindcă Grivița se demola și se construiau, lîngă noi, blocurile turn. Demolările nu ne afectau, casa noastră era pe o stradă perpendiculară pe lucrări, dar necuprinsă în planul de naționalizare-ștergere de pe fața pămîntului. Mamei îi intrase însă în cap că vrea la bloc, că s-a săturat de lemne, că s-a săturat de propria ei viață de pînă atunci. I-a tocat atîta la cap pe ăia de la șantier și pe ăia de la primărie că, pînă la urmă, au căzut la pace: mama a demolat pe cont propriu căsuța noastră bătrînească, ca să poată trece (pe unde fusese pivnița) o conductă de termoficare. Iar primăria i-a dat un apartament de două camere la două sute de metri distanță. Terenul ne-a rămas, totuși, nouă. L-a dat și pe ăla, imediat după Revoluție, aproape de pomană, unui văr, care i-a dat bani de scobitori (în inflația din 1991) ca să-și cumpere idiotul ăla de apartament.
Mama mea a fost, din perspectiva antropologică a relației identitare om-loc, ilustrarea fizică a blestemului românesc "să se-aleagă praful!"

*
"Mă lași să-mi crească părul?"
"Dacă-nveți să-ți faci codițe... Cu toate că, la ce păr ai, o să iasă niște mîțe de-un deget."
"Nu-i nimic, mă lași?"
"Te las..."
"Ce frumos te-ai coafat! E cu totul altfel, arăți ca Liz Taylor!"
"Am schimbat coaforul. A găsit Alice un băiat foarte drăguț, pe Cîmpineanu. La doi pași de anticariat."

Mama încă lucra, în schimburi, ca biblioteconomist, la anticariatul de la galeriile Kretzulescu. Tria achizițiile, le fișa, evalua biblioteci donate sau vîndute de vechea aristocrație. Erau anii de ușoară încălzire, lucrurile se mai calmaseră, nu se mai puneau cărțile pe foc, în vrafuri. Și, deja, o parte a celor "vechi", boierime, proprietari industriali, intelighenție azvîrlită la marginea societății, pleca de zor, care către Paris, care către America, care, firește, către Israel. Primul lucru pe care-l făceau ca să poată pleca era să-și vîndă bibliotecile.

Era iarnă, coafura proaspătă era în mare primejdie de-a se distruge sub căciuli. Mi s-a părut ciudat, își reconstruia înfățișarea mai degrabă primăvara, înainte de Paști.
"Îmbracă-te cu rochia verde, vine cineva în vizită!"
"Aha!"
"Ce aha?!"
"De-aia te-ai coafat..."
"Da, probabil. Mai ales c-o să ne facă niște poze, e-un prieten fotograf..."
"Gicu?"
"Nu, nu-l cunoști, o să vezi..."

Așa a început. Era un domn de vîrsta ei, mai degrabă scund și rotofei. L-a servit cu cafea și dulceață. Au vorbit, mai degrabă încet, despre tot felul de cunoștințe, despre tot felul de amintiri din vremea liceului. Am ascultat cu urechile pîlnie, fiindcă era ceva ciudat. Erau și supoziții despre cînd urmează să vină cutare, cînd cutare, ce face familia nu știu cui. Reieșea că tipul, care avea un nume de botez foarte caraghios, Mitca, nu e, de fapt, fotograf, ci doctor... Undeva, prin Argeș. Făcea naveta, dar era foarte fericit că găsise postul ăsta de medic de dispensar, într-un sat. Și, în general, era foarte vesel, plin de glume și jocuri de cuvinte. Ne-a aliniat la un moment dat în fața unui perete alb, a îndreptat veioza adusă din dormitor către fețele noastre și s-a pus pe pozat portrete cu fiecare din noi, apoi imagini cu noi amîndouă.

Au ieșit superbe, ca pozele de studio, pe carton cretat, le-a adus peste cîtva vreme... Numai că, la a doua vizită, a venit însoțit. Era cu un prieten subțirel, cu fața îmbătrînită prematur. În chema Nelu Arnăutu. Am înțeles repede, fără să pun întrebări, că și ăsta era doctor, și că fuseseră, amîndoi, un soi de cuplu celebru pe vremea școlii și facultății. Reieșea din povești că Arnăutu cînta pe la chefuri, din gură și la pian. A improvizat ceva și la pianul nostru, la rugămințile lui Mitca. Apoi a cîntat și mama. Dar scurt, și ea, și el. Era ceva trist în toate astea, iar tristețea se degaja dulceag, combinată cu un soi de erotism neîndrăznit, mai ales din Nelu cel nou venit. Oricîte bancuri ar fi făcut Mitca.
Am priceput și că Arnăutu divorțase. Sau, poate, nevastă-sa divorțase de el. Ce n-am înțeles era complementul cuprins în informație: "între timp"... Divorțase "între timp"? Între ce și ce?

Mama avea, pe atunci, aproape 37 de ani. În poze nu realizai asta, arăta oricum ca o actriță de film care-și face fotografii de portofoliu. Cele făcute de Mitca rămîn, indiscutabil, cele mai frumoase de la vîrstele mature. De-aia probabil a și ales una din ele pe care și-a faianțat-o pentru piatra de mormînt, acum vreo cîțiva ani, cînd a prins-o criza de pregătit totul: "ca să nu aveți nimic de cheltuit cînd o veni vremea!"
Da, era strălucitor de frumoasă, iar în anii ăia, 1964-1965, am realizat pentru prima dată cu obiectivitate această frumusețe.

Am verificat. Toți copii din generația mea îți arătau poze cu mamele lor tinere și exclamau: "uite ce frumoasă era!" Uneori, mamele lor erau doar tinere, alteori erau tinere și de-a dreptul urîte. Doar pentru ei nu. Atunci, la zece ani, mi s-a părut dintr-o dată c-o pot privi cu detașare, de parcă n-ar fi fost mama mea. Și da, arăta ca o vedetă. Nu făcea nimic pentru asta, nu se machia, abia dacă-și dădea cu ceva ruj. Nu arunca bani pe haine, nici n-ar fi avut ce-arunca. Se îmbrăca doar cochet, în nuanțe pastelate, iar la concerte și la spectacole își punea unicul ei taior, grena.

Tot atunci, habar n-am cum și cînd, m-am pătruns pentru prima dată, șocată, de efectul pe care-l avea asupra bărbaților. Era suficient să surîdă, timid-controlat, și se întimpla ceva, ca un soi de arc electric. Țin minte că am avut revelația asta la patinoar, într-o duminică în care magazionerul ne-a declarat că nu mai are ghete de închiriat cu numărul meu. Mama s-a aplecat doar, ușor, peste tejghea, și l-a privit zîmbind... "Nu trebuie să fie neapărat de fete. Merg și niște ghete de băiat!"... a șoptit ea, cu discreție. Magazionerul a roșit, a părut că se scurge, apoi s-a întors pe călcîie și, într-un minut, a venit cu ghetele. De fată, firește.

Nu, nu cocheta. Dimpotrivă. De cele mai multe ori răspîndea așa, un soi de aer indiferent, de distanță bine controlată. Iar cînd i se făcea curte în mod fățiș, era suficient să privească peste umăr și, dintr-o dată, se rostogolea în jur un val de ceață înghețată, anunțînd zădărnicia.

*
După vizitele lui Mitca și Nelu (care n-au mai revenit niciodată), mi-am luat curaj să întreb.
"Unde-au fost plecați oamenii ăștia?"

Nu, nu eram singure, probabil că n-aș fi îndrăznit. Eram cu Alice, iar mama îi arăta pozele cele noi și-i povestea cum mai arată vechii ei prieteni, ce mai fac azi. M-am simțit apărată de prezența Alicei, care ne învăluise deja în mirosul combinat de țigară, cafea bună și colonie ambrată. Alice a privit-o pe mama cu un reproș fățiș. Alice era mai mare și, chiar dacă nu erau surori, se comportau de fapt de parc-ar fi fost. Privirea ei ascuțită parcă spunea: "Ce faci, e periculos să nu îi spui!"
S-a lăsat o liniște lungă, pregătitoare, dar nu amenințătoare ci...
"Acum ești destul de mare, poți să înțelegi, poți să păstrezi un secret...", a luat inițiativa mătușă-mea.
"Uite", a zis mama, "acuma vorbim ca-ntre oameni mari. Și, mai ales, nu trebuie să spui despre asta nimic, în special la școală".
Am dat din cap cu hotărîre, dar nu m-am împiedicat să zîmbesc în gînd. Despre puterea de a ține un secret, "ca-ntre oameni mari", făcusem deja dovada. Doar că mama nu avea capacitatea de-a asocia propria ei poveste cu cea a tatii. I s-ar fi părut, probabil, vulgar...

"Au fost plecați. Nu în străinătate, nu... Au fost la închisoare."
"Doamne, cum? De ce?" mi-a țîșnit întrebarea, involuntar, cu groază.
"Nu, n-au făcut nimica rău, e complicat", a intervenit Alice. "Au făcut politică, în tinerețe."
"Cum adică, de-asta au fost închiși, pentru politică?"

Mama și Alice s-au privit una pe alta, întrebător, parcă nehotărîte cum să meargă mai departe... Alice părea s-o împungă pe mama de la spate. În familia mea, regula era să ți se răspundă cinstit la orice întrebare. Chestiile clasice, cu barza, ori cu "îți explic cînd te faci mai mare, acuma n-ai cum să înțelegi" erau evitate pe cît se putea.

"S-a întîmplat demult, după ce-au venit comuniștii. Înainte erau mai multe partide. Iar cînd au venit comuniștii, pe unii din membrii celorlalte partide i-au arestat și i-au condamnat. Că n-a mai rămas decît partidul ăsta."
Procesam greu și cu un fel de indignare mocnită. Închisori, politică, la mine în casă?! Burghezi, moșieri? Ăia care veniseră erau doctori. Doctorii sunt burghezi? Tocmai mă făcuseră pionier, și ce s-a mai bucurat tata! Căzusem fără să vreau în groapă, alergînd după iepurele alb, cu mănuși din piele de căpriță. Iar acuma sticluța zice "Bea-mă"!

"Cînd i-au arestat?", îngaim eu.
"În 1948!", răspunde mama... "În fine, nu pe toți, unii au mai scăpat, s-au mai ascuns... Nelu și Mitca și-au terminat pînă și facultățile..."
M-am mai relaxat. 1948 era undeva, departe, într-un fel de ev mediu, dinainte de apariția mea...
"Păi, și atunci?"
"Pe Mitca l-au dibuit mai tîrziu, undeva în Dobrogea. L-a pîrît cineva. Și pe urmă, acum vreo cinci ani, i-au înscenat și lui Nelu un proces, ceva cu un chiuretaj".

Bah, asta chiar știam ce e, de la o colegă de clasă care-aflase de la maică-sa. Mi s-a părut caraghios și inutil să mă prefac că nu știu. Plus că evenimentele se precipitau...
"Și între timp nevasta lui a divorțat...", m-am luminat eu cu voce tare.
"Da, cînd ești condamnat divorțul se face foarte ușor," a completat mama.
Mintea mea o luase, însă, mult înainte, pe șoseaua întrebărilor care așteptau răspuns de ani, fără să se fi rostit. Înghițisem deja lichidul din sticluță, gîtul mi se lungise, picioarele mi se lipiseră de podea, capul îmi ieșise pe acoperișul blocului...
"Da mata de ce n-ai terminat facultatea?"

Știam că fusese studentă, în paralel, la litere și la conservator. Era legenda ei cea mai prețioasă. Despre cum ratase din cauza gripei examenul la medicina, și despre cum intrase, fără nici o pregătire, și la litere, și la conservator, și la academia comercială. Pe-asta din urmă o lăsase în plata Domnului, după vreo lună. Or, în viața contemporană cu mine, fusese desenatoare la un institut, unde-l cunoscuse pe tata, apoi, după divorț, se angajase vînzătoare în librărie. Apoi făcuse un curs de biblioteconomie și ajunsese la anticariat. Mai făcuse și Universitatea Populară, la muzicologie, așa, de distracție, prin '63. Prilej pentru mine să merg la tot felul de concerte, la operă sau operetă, la lecțiile deschise cu exemplificări...

Alice dădea din cap, a aprobare fermă. Mama mormăi:
"Și eu am fost închisă. Dar puțin, numai nouă luni. Și pe urmă nu m-au mai primit în facultate..."
Asta era chiar prea de tot. O pasăre mare, egretă sau cocor, îmi plezni fruntea cu aripa ei viguroasă. Capul meu se balansa amețit, dincolo de acoperișul blocului turn. "Nu vezi că stai în drum, nesimțito?!", țipase pasărea fără să privească în urmă.

"De ce? Și mata erai în vreun partid?", am șoptit fără vlagă.
"Nu, dar erau toți prietenii mei buni. Și i-au luat pe unii din ei, i-au bătut, iar unul a zis că a lăsat la noi în casă niște hîrtii..."
"I-au bătut?"
"Sigur, i-au bătut ca să-i toarne și pe alții..."
"Și pe mata?"
Liniște... Acuma stăteau amîndouă cu frunțile în jos, hotărîndu-se încotro s-o apuce.
"Și pe mine, dar nu cine știe ce... Eu am făcut pe proasta. Și nici nu știam mai nimic.."
"În fine, asta e o altă poveste, o să mai vorbim despre ea", a tăiat Alice firul, scurt. "Și, bagă la cap, nu sufli o vorbă despre treburile astea, la nimeni!"

Păcat. Am aprobat viguros, regretînd instantaneu, cu frustrare, jurămîntul de necălcat. Aveam și eu mica mea celebritate în clasă, aia că inventam mereu tot felul de povești. Și le vindeam, pe cele mai multe, tuturor fraierilor care erau dispuși să le creadă. Erau, deci, destul de credibile... Ce m-aș mai fi umflat în pene, pe la prietenele mele cu vieți banale, cu bucătării mirosind a sarmale, cu mame în halate lucioase, imprimate cu crizanteme și pătate de sosuri... Astea da aventuri, asta da viață secretă... Și să n-o poți povesti!...

*
În lunile care au urmat, mai ales spre primăvară, au început să se perinde, unul cîte unul, în vizite individuale, ori în grupuri mici. Mama le făcea, cred, un program foarte sofisticat, pe de-o parte fiindcă nu era sănătos să se vadă mai mulți de-odată, și poate unii nici n-aveau chef. Azi, cînd lucrurile s-au limpezit în detaliu, știu sigur că unii dintre ei ar fi refuzat cu tărie reîntilnirea cu alții, din pricini scrise în carne și sînge, pe la Gherla, pe la Aiud, ba chiar pe la Pitești. Și, neîndoielnic, mama trebuia să-i și strecoare în așa fel încît tata să nu audă nimic despre asta.

Zadarnic, firește. La un prînz festiv de duminică, în casa bunicilor, tata m-a întrebat, printre dinți: "Ia zi, a apărut Traian?"
Am înghețat. E greu să te rupi între asemenea legăminte de fidelitate. A trebuit să iau, urgent, o decizie foarte asemănătoare cu tăiatul de bună voie al piciorului prins în capcană. Am luat-o pe cea care, în mintea mea de-atunci, juca la două capete, pe reciprocitate.
"Da. Dar am promis ca nu spun, așa că..."
"Nu duce tu grija mea, eram doar curios. Nu suflu o vorbă."
Nu, nici n-a suflat. S-a strecurat și el prin jocul de societate, dantelat, creat de situație. Mai ales că profesoara lui era, pe atunci, foarte îndrăgostită, pusă pe fapte mari. Ce păcat că nu i-a ieșit... Era drăguță, semăna cu Sophia Loren, doar cu țîțe mai mici. S-au despărțit de cîteva ori, ultima oară definitiv, vreo trei ani mai tîrziu.

Ordinea apariției lor n-o mai țin minte precis, au fost destui, vreo șapte sau opt. A fost, la un moment dat, chiar și un cuplu, Lucica și Alexandru... Ea vorbea mult, el mai degrabă aproba zîmbitor. Păreau mult mai batrîni ca mama, cu toate că, de fapt, nu puteau fi decît cu cel mult doi sau trei ani. Tot ce mai țin minte dintr-această întîlnire e că ea avea o față de porțelan, sidefie, foarte expresivă, care contrasta brutal cu părul complet alb. Nu, nu era oxigenată. Așa era părul ei, strîns într-un coc modest. Și imaginea asta de bibelou se lovea, paradoxal, de un aer controlat autoritar, pe care-l degaja fără să știe. Habar n-am nici azi ce profesii aveau, sau dacă-și terminaseră studiile. Mi s-a părut, în anii care au urmat, pe cînd cunoașterea mea "istorică" prinsese o pojghiță de competență, că ăștia doi erau un exemplu foarte romantic. Fuseseră închiși amîndoi (pe ea o luaseră în aceeași noapte și chiar în aceeași dubă cu mama). Îi condamnaseră pe amîndoi la douăzeci și cinci de ani și ieșiseră la amnistie, după șaisprezece pe muche. Se căsătoriseră după doar două săptămîni de libertate.

După revoluție, el și-a scris memoriile, luptîndu-se cu un Parkinson galopant... Probabil că i le-a dictat ei. Ea i-a supraviețuit cîțiva ani, foarte, foarte activă, pînă-n ultimul ceas. Țin minte că mă enervasem foarte, fiindc-o abonase pe mama la o gazetă legionară de pe la Timișoara...
"Ce mama naibii faci cu zarzavatul ăsta?", mă răstisem eu o dată la maică-mea.
"Ce să fac, să-i zic că e nebună? Mi-e milă, e și ea singură și necăjită"...
Mama, oricît ar părea de ciudat, avea cu totul alte convingeri politice. Încă le are. Dar prietenii nu și i-ar fi necăjit pentru nimic în lume. Ca atare, convingerile le păstra pentru ea.

Pentru copilul de atunci, bărbații contau însă mult mai tare. Fiindcă, nu-i așa, mama ar fi putut, cine știe, alege pe vreunul... Iar ăștia se rostogoleau ca merele din plasă...

Cel mai constant și mai insistent a fost Traian. Era, cred, și cel mai mare, fix de-o vîrstă cu tata. Știa taică-meu de ce-ntreabă...
N-arăta cine știe ce. Era mai scund ca tata și mai plin, fără robustețea lui atletică de fost rugbist. Părea că se strecoară pe lîngă pereți, avea un început de chelie și buze cam groase, neplăcut senzuale. Avea mîinile umede. Pentru vreun an sau doi, ne-a vizitat constant, cu flori și bomboane, a scos-o pe mama la teatru și la concerte aproape săptămînal, spre gelozia mea crescîndă. Fiindcă, pînă la apariția lui, eu fusesem partenera ei de culturalizare... Iar acuma rămîneam singură acasă... Traian era, în felul lui, nițel compozitor, chiar dacă pe diploma lui scria inginer.
Cam pe la începutul clasei a șasea, mama a avut curajul să îmi spună că se gîndește să se mărite cu el. Dar încă nu s-a hotărît.

Tîrziu, în adolescență, cînd îi dăduse papucii, în primul rînd din pricina mea, a avut curajul să-mi povestească totul... Despre seara cînd au ridicat-o... Și despre Crăciunul de la Văcărești, cînd gardienii de serviciu le-au dat voie să se miște, pentru o oră, dintr-o celulă în alta. Păstra, poate mai păstrează încă, și cadoul de Crăciun de la Traian: o cutie de chibrituri îmbrăcată într-o cîrpă subțire, pe care cineva cususe cu ironie: "Crăciun fericit, 1948".
Și-atunci am știut: da, avusesem dreptate, instinctul meu de copil, ori de femeie...

Cel mai fascinant dintre ei n-a venit decît o dată, și nici atunci singur. L-am găsit în sufragerie, pe el și pe fratele lui, întorcîndu-mă seara de la școală. Îl chema Mircea. Iar pe frate-său, Ion. Aduseseră pentru mine o cutie de bomboane fine, de la Nestor. Se numeau Postăvar, iar cutia avea două etaje. Am mai primit și altele la fel, în timp, dar pe aia, nu știu de ce, n-am uitat-o. Și nici n-am mîncat-o foarte curînd. A stat peste o săptămînă, neatinsă, pe pian.
Mă țintuise doar o clipă prin ochelarii cu rame fine, strîngîndu-mi mîna bărbătește. Apoi, staniu, nu-mi mai dăduse nici o atenție vizibilă toată seara.
Povesteau tot soiul de lucruri punctuale, foarte precise. Planuri de viitor, unde și cum lucrează, unde și cum locuiesc... Ce mai citiseră, ce concerte mai prinseseră... Urma un festival Enescu, foarte tentant... Mai evocau pe cîte cineva. Numele lui Traian nu cred că s-a rostit în seara aceea.
Mă simțisem, totuși, mai observată ca niciodată. Și, în felul meu, răspunsesem cu egală atenție: vorbea rar, cu voce mai degrabă scăzută, cu o vervă reținută și, pe cît de blîndă, pe atît de sigură pe sine. Părea genul ăla de persoană pe care ți-e greu s-o contrazici, fiindcă nu-ți lasă spațiu pentru îndoieli... Părea să știe bine ce vrea și asta, paradoxal, o făcea pe mama mai degrabă fragilă și nesigură. Ceea ce, pentru căpitanul absolut al corabiei în care-mi purtam viața, părea ciudat, aproape primejdios.
Cred că, de fapt, mi-era frică de el și, întrebîndu-mă dac-o să-l aleagă, mi se făcuse ușor răcoare.

Cîteva săptămîni sau luni mai tîrziu (îmi amintesc că din copacul de dincolo de gard cădeau dude negre), l-am întîlnit pe Luterană. Am ieșit cu mama din Dispensarul studențesc (a umblat, cu sau fără mine, prin dispensare și spitale ani în șir, tocîndu-mi cu bolile ei - reale ori imaginare - întreaga copilărie și tinerețe) și ne-am ciocnit de el la poartă. Acum mi s-a părut, dintr-o dată, mai scund și mai timid. Mama m-a strîns de mînă, fără să vrea, apoi mi-a dat drumul. S-au oprit, s-au salutat, s-au întrebat de sănătate. Au rămas țintuiți în soare, pe trotuar, sub umbra peltică a crengilor de dud. Mircea avea o cămașă albă, cu mînecă scurtă, fără nici o pată de transpirație. Fiindcă s-au pus pe conversat, am început să mă joc pe trotuar, cînd cu fața spre Catedrală, cînd mai trăgînd cu ochiul la ei. A durat mult, nesfîrșit, poate aproape o oră... Știu că mi-era groaznic de sete.
Cînd ne-am urcat în tramvaiul 6, de la capătul de pe Aman, mama tremura toată și-abia-și ținea lacrimile. A tăcut tot timpul pîn-acasă. Cînd am coborît din tramvai, era din nou ea, căpitanul meu de vapor.

Nu l-am mai văzut pe Mircea pînă cînd împlinisem, cred, vreo treizeci de ani. S-au întîlnit, discret, în perioada aia, la noi acasă, cam o dată pe lună. Era prin '80. Cred că stăteau, de fapt, la povești despre viețile lor șifonate. Poate idealizez, dar nu mi-i imaginez nicicum trecînd din sufragerie în dormitor... Pur și simplu nu sunt în stare. Am nimerit și eu, o dată, la o cafea de-asta, extrem de simpatică. M-a amuzat că-mi citise volumul de debut și știa chiar versuri din el. Era un împătimit de poezie, cu accent pe Blaga și, firește, Cotruș.
A murit acum trei ani. Spre totala noastră scandalizare - a mea și a fie-mii - mama a refuzat cu obstinație să meargă la înmormîntare.

*
Mircea fusese, de fapt, iubitul mamei de la 15 la 26 de ani. Singurul ei iubit. Adolescenți, își programaseră deja numele copiilor. Era cu trei ani mai mare ca ea, și era șeful promoției lui de la Vlaicu. Dacă s-ar fi putut, ar fi terminat și Politehnica tot ca șef de promoție.
În casa mea nu există nici o fotografie cu el, sau cu ei doi. Tata le-a ars pe toate, o dată cu corespondența dintre cei doi îndrăgostiți, puțin înainte să mă nasc eu. În sobă... Mi-o închipui pe mama privind punerea pe rug a tinereții ei, cu curaj și hotărîre...
Mircea și Ion fuseseră anunțați de cineva cu cîteva ore înainte să înceapă arestările. De aici și suspiciunile unora dintre cei care au fost săltați. Au fugit în munți. În mod aiuritor, cu complicitatea profesorilor de la politehnică, Mircea și-a dat în starea asta de ilegalitate toate examenele, inclusiv pe ce de stat. S-a angajat în prima lună după eliberare, și-a plecat direct la Vidraru. Apoi s-a-ntors direct în Institutul de Construcții Hidroenergetice, ca inginer proiectant. S-a pensionat de-acolo, după ce participase la conceperea a mai tot ce mișcă în lanțul de hidrocentrale de pe Olt.

Arestarea i-a prins certați, dintr-o glumă tîmpită. Mama nu fusese niciodată în Legiune, și pentru că nu i se părea de loc că acolo ar fi locul ei, și pentru că Mircea n-o lăsase să se-alăture. "Dacă se întîmplă ceva, tu trebuie să fi protejată, să n-ai nimic de-a face cu asta"...
De Sfînta Alexandra, în 23 aprilie 1948, Mircea întîrziase mult la chef, iar mama era foarte iritată. Trimisese, însă, ca buzduganul zmeului, un comisionar cu un coș întreg de lăcrămioare. Apoi sosise și el, tîrziu în noapte, cînd petrecerea era în toi.
"Vezi că, dacă n-o păzești, ți-o iau eu!", strigase la un moment dat Traian, în gura mare.
"Încearcă, să vedem dacă reușești!", glumise Mircea cu un zîmbet înghețat. Iar mama trîntise o farfurie.
Apoi, în cele două săptămîni care-au urmat, ieșise cu Traian la operă, la concert, pe unde se zbenguiau în vremea aia studenții la conservator. Nici urmă de Mircea.
Pe 8 mai, pe la 3 dimineața, au ridicat-o.

Traian lăsase, în acest timp, o cutie de pantofi cu hărți și planuri de clădiri la mama în pivniță. Pe el l-au luat în 7 mai... După o bătaie cu mîinile agățate în cîrlig, în subsolurile din Piața Palatului, i-au dizlocat umărul. N-a rezistat: portativul pe care era scrisă viața mamei mele și-a schimbat cheia, într-o secundă. I-a cerut iertare de Crăciun, la Văcărești... Oare cutia aia de chibrituri mai e-n scrin?

După ce mama a ieșit, a semnat într-una din săptămînalele vizite la Securitate că va colabora. Colaborarea ei era simplă. Trebuia să fie profesoara de pian a copiilor Ilenei, sora lui Mircea, și să încerce să afle unde e. Numele ei de cod era Natalia. Numele copiilor erau Horia și Ileana, exact cele pe care le plănuiseră ei, în liceu. Natalia mi s-a părut un nume foarte frumos. Numele copiilor mi s-au părut artificiale, fățiș legionaroide... Nu-mi imaginam că m-ar fi putut chema Ileana. S-a jucat așa, cu știința Ilenei celei mari, semnînd extemporale tîmpe și jucînd la interogatorii rolul de vițică frumușică, luni în șir.

Între timp a primit prima scrisoare, prin septembrie '49. Pe adresa unei verișoare mai mari, care stătea gard în gard cu noi. Și care, să te ții de rîs, era măritată cu un maior de securitate cam țigan. Verișoara, mare pramatie, a intrat în pokerul ăsta, pe butuc de ghilotină, fără nici o tresărire. Era o jucătoare de forță. Bărbat-su n-a știut nimic pînă a murit. Lua scrisorile de la mama, fără plic, scria ea adresele, pe nume de femei din tot felul de sate, și le punea la poștă.

Apoi mama s-a angajat desenatoare la Institutul de silvicultură, la recomandarea bărbatului unei foste colege de pușcărie, arhitectă. O chema Tina și ieșiseră amîndouă în aceeași zi, 1 februarie 1949, fiindcă Tina trebuia să nască, iar condamnarea de șase luni a mamei se terminase deja de mult. Între 1950 și 1954 se amenajau și se topografiau exact toate pădurile patriei. Se pleca în cîte-o campanie de-asta prin mai, și echipa se-ntorcea în octombrie. Rai, că Securitatea n-avea cum să umble după tine pe coclauri!

S-au văzut, pentru o zi sau două, în fiecare an. Mai întîi la Covasna, mai apoi la Cîmpeni. Și pe urmă, a venit ultima scrisoare, cu scris străin. Nesemnată. N-am să știu niciodată ce scria în ea. Pe Ion l-au prins în Apuseni, primul, prin '52. Pe Mircea, abia în ianuarie sau februarie '53.

Tata a scos-o prima dată pe mama la plimbare in 14 iulie 1953. E o legendă familială, cum că s-au pupat prima dată de... "Căderea Bastiliei"...

*
"Bine, dar atunci, de ce nu te-ai măritat cu el, ca Lucica cu Alexandru?", am întrebat-o eu, pe la vreo cincisprezece ani...
Buzele ei s-au strîns într-un rictus amar, aproape disprețuitor. I-am făcut o dată un portret în ulei, cu rictusul ăsta, doar că mai degrabă trist.
"Fiindcă Mircea e o ființă pragmatică. Și el și Ion au venit acasă cu planuri precise: în cîtă vreme își vor face casă, unde vor lucra, cum își vor recupera fiecare firimitură de viață pierdută"...
"Bine, și? Doar a fost aici, cu bomboane Postăvaru'.... Nu m-a vrut pe mine?"
"Nu, nu despre asta e vorba. I-ai plăcut foarte mult. A zis că pari un copil fermecător și talentat"...
"Talentat la ce?"
"Habar n-am, așa a zis".
"O.K., răspunde la-ntrebare. De ce nu l-ai luat, dacă-l iubeai?"
.............
"Fiindcă voia neapărat un copil al lui!"
"Și, ce? Mereu mi-am dorit un frate sau o soră..."
"I-am explicat că nu mai pot face copii"...
"Pe naiba! Chiar așa?"
"Chiar așa. Și-atunci s-a-nsurat c-o doctoriță. Și-a făcut imediat un copil... Stau într-un bloc nou, la podul Cotroceni!"
"De unde știi?"
"Ei, ce să-ți spun!..."

În vara lui 1964, mama s-a internat la Filantropia și-a suferit o (banală) operație de chist ovarian. Popularizată cu mare pompă în toată familia. Țin minte că a trebuit să mediez, prin semne, evitarea unei inconfortabile întîlniri dintre Traian și tata, pe holul spitalului... E o imagine comică, cu Traian asudat, în cadrul unei uși de sticlă de pe coridorul de la parter, cu un mare buchet de flori, iar eu, la doar cinci metri distanță, făcînd cu hotărîre pantomimă: "Ieși, ieși!"
Atunci însă, la cincisprezece ani, luasem explicația asta de bună, chiar generos romantică, ca tot cursul poveștii...

Acum, însă, adunînd piesele la un loc, fructele de dud care-mi cădeau în cap pe strada Luterană se deplasează, logic-temporal, la locul lor. În tramvaiul 6, cu ochi umezi, mama mea cea frumoasă nu suferise nici o operație. A inventat-o, conștiincios și cu credință sinceră, abia cîteva luni mai tîrziu... A repetat-o, de data asta cu consecințe mult mai drastice, în vara lui 1965. Dacă tot își băgase în cap că nu mai poate face copii, îi trebuiau, firește, și probe materiale.
Există, probabil, o clipă neștiută cînd treci, cu proprie voință sau inconștient, din sol major în la minor.
E tot ce mai văd, atunci cînd privesc cu atenție în jarul din soba în care se mistuie scrisori și fotografii.