Întoarcerea taţilor de pe coclauri

Ăştia care se joacă cu psihanaliza ar insista pe figura absentă a tatălui. Eu aş zice că, de fapt, era vorba de un exces de prezenţă, numai că nu una fizică. Tocmai fiindcă nu era acolo, în casă, decît în vizita de prînz duminicală, sau eventual în afara casei, scoţîndu-mă (ori scoţîndu-ne) din minuscula noastră cochilie ca să mă / ne ducă pe la vreo expoziţie, pe la vreo plimbare ori pe la ştrand, era într-un fel ciudat... prea prezent. Valoarea existenţei lui fizice era plusată, se ipostazia în toate, în mirosuri, în gusturi, în gesturile minore, în vocea telefonică. Ba chiar şi în frică: ameninţarea ei majoră, atunci cînd i se părea că nu mai face faţă în eforturile ei de a mă struni, de a croi din mine "modelul" pe care-l visa, era: "te spun lui taică-tău!" Iar în puţinele situaţii în care chiar îşi pusese ameninţarea în fapte, lucrurile o luaseră razna de tot. Dincolo de aerul lui jucăuş, drăgăstos şi imaginativ, în postura de călău executor era, ca orice executor, rece, aplicat şi lipsit de orice nuanţe. Ba chiar, aş zice azi, se dovedea un dogmatic, ca mai toţi vagabonzii sentimentali.

Deci, nu prea cred în chestia asta cu absenţa, situaţia în sine era prea.. specială. Pînă în anul poveştii de-acum, 1964, plecase şi venise, şi iar plecase, de cîteva ori. Divorţaseră - la început el pretinsese că "formal", la ordin de partid - încă din 1958, cînd eu n-aveam decît patru ani. Pe vremea aia stăteam în casa veche, cu curte, integral moştenire a mamei. Iar el a continuat să locuiască acolo, cu noi, pînă prin '60 sau '61. Mă rog, cred că locuia cu pauze, dar poate fantazez. Apoi, cînd eram prin grupa mare, s-a mutat într-o chichineaţă care avea doar o chiuvetă în cameră şi veceu pe holul comun; în buricul tîrgului, la mansarda blocului Romarta.
Cînd m-am făcut binişor mai mare, mama mi-a zis că bănuia (cu temei) că "garsoniera" primită de tata era de fapt o fosta celulă dezafectată a securităţii, ca toate celelalte de pe etaj. Mama zicea că toată partea de subsoluri care pleacă de la fostul CC şi ajunge pînă în Câmpineanu şi pînă la blocul Kretzulescu e plină de celule de interogatoriu, construite încă de pe vremea războiului, cînd au făcut CC-ul, care era destinat Ministerului de Interne. În fine, aşa o fi, cum să verifici?
Apoi, undeva pe la începutul lui '62, a primit garsoniera din noul bloc din Amzei, ăla unde a stat mai tîrziu Nichita. Mama l-a ajutat cu disciplină să o mobileze şi i-a dat tot ce-a vrut să ia din casă. Era foarte mîndru de garsoniera lui, a stat în ea pînă în 1986, cînd s-a însurat.
Era tare la chestia asta cu spaţiile: tînăr fiind, proaspăt membru supleant în CC, le-a găsit alor lui un enorm apartament vechi, lîngă Piaţa Matache, într-o vilă minusculă. Cinci camere, peste 150 de metri pătraţi... Locuiseră acolo nişte doctori, morţi într-un accident macabru, iar statul, fiindcă n-avuseseră copii, naţionalizase apartamentul. Mă rog, cum între timp fusese decăzut din privilegii, s-a mulţumit şi cu o garsonieră de 15 metri, dar în centru...

Nu-l simţeam absent şi din pricina puterii lui de a gestiona, cu copilul preşcolar şi apoi şcolar, tot soiul de complicităţi. Inclusiv, pe cînd eram printr-a doua, complicitatea coabitării şi ieşirilor de weekend cu iubita lui de atunci, o tînără profesoară, şi ea foarte activă în partid... Spre cinstea mea, am reuşit să păstrez secretul faţă de mama mai bine de doi ani. Dar şi cînd s-a spart buba şi ne-a văzut cineva ieşind din ştrandul Tei, a ieşit o halima cu maică-mea, de toată spaima. Nu, nu i-a făcut lui scandal. Cu el nici n-a crîcnit. Mi-a făcut mie un tămbălău de răsuna blocul.
În fine, erau reacţii nu chiar aşa de paradoxale cum credeam eu pe vremea aia. Degeaba i-am zis că voiam s-o protejez... Să protejezi ce? Ea avea o nevoie irepresibilă de a suferi. Dar eu, cum aş fi putut procesa eu acest masochism?! În '62, imediat ce a ajuns el în Amzei, ea s-a dat peste cap ca să obţină un apartament de două camere, "la boc", fiindcă Griviţa se demola şi se construiau, lîngă noi, blocurile turn. Demolările nu ne afectau, casa noastră era pe o stradă perpendiculară pe lucrări, dar necuprinsă în planul de naţionalizare-ştergere de pe faţa pămîntului. Mamei îi intrase însă în cap că vrea la bloc, că s-a săturat de lemne, că s-a săturat de propria ei viaţă de pînă atunci. I-a tocat atîta la cap pe ăia de la şantier şi pe ăia de la primărie că, pînă la urmă, au căzut la pace: mama a demolat pe cont propriu căsuţa noastră bătrînească, ca să poată trece (pe unde fusese pivniţa) o conductă de termoficare. Iar primăria i-a dat un apartament de două camere la două sute de metri distanţă. Terenul ne-a rămas, totuşi, nouă. L-a dat şi pe ăla, imediat după Revoluţie, aproape de pomană, unui văr, care i-a dat bani de scobitori (în inflaţia din 1991) ca să-şi cumpere idiotul ăla de apartament.
Mama mea a fost, din perspectiva antropologică a relaţiei identitare om-loc, ilustrarea fizică a blestemului românesc "să se-aleagă praful!"

*

"Mă laşi să-mi crească părul?"
"Dacă-nveţi să-ţi faci codiţe...Cu toate că, la ce păr ai, o să iasă nişte mîţe de-un deget."
"Nu-i nimic, mă laşi?"
"Te las..."
"Ce frumos te-ai coafat! E cu totul altfel, arăţi ca Liz Taylor!"
"Am schimbat coaforul. A găsit Alice un băiat foarte drăguţ, pe Cîmpineanu. La doi paşi de anticariat."

Mama încă lucra, în schimburi, ca biblioteconomist, la anticariatul de la galeriile Kretzulescu. Tria achiziţiile, le fişa, evalua biblioteci donate sau vîndute de vechea aristocraţie. Erau anii de uşoară încălzire, lucrurile se mai calmaseră, nu se mai puneau cărţile pe foc, în vrafuri. Şi, deja, o parte a celor "vechi", boierime, proprietari industriali, intelighenţie azvîrlită la marginea societăţii, pleca de zor, care către Paris, care către America, care, fireşte, către Israel. Primul lucru pe care-l făceau ca să poată pleca era să-şi vîndă bibliotecile.

Era iarnă, coafura proaspătă era în mare primejdie de-a se distruge sub căciuli. Mi s-a părut ciudat, îşi reconstruia înfăţişarea mai degrabă primăvara, înainte de Paşti.
"Îmbracă-te cu rochia verde, vine cineva în vizită!"
"Aha!"
"Ce aha?!"
"De-aia te-ai coafat..."
"Da, probabil. Mai ales c-o să ne facă nişte poze, e-un prieten fotograf..."
"Gicu?"
"Nu, nu-l cunoşti, o să vezi..."

Aşa a început. Era un domn de vîrsta ei, mai degrabă scund şi rotofei. L-a servit cu cafea şi dulceaţă. Au vorbit, mai degrabă încet, despre tot felul de cunoştinţe, despre tot felul de amintiri din vremea liceului. Am ascultat cu urechile pîlnie, fiindcă era ceva ciudat. Erau şi supoziţii despre cînd urmează să vină cutare, cînd cutare, ce face familia nu ştiu cui. Reieşea că tipul, care avea un nume de botez foarte caraghios, Mitca, nu e, de fapt, fotograf, ci doctor... Undeva, prin Argeş. Făcea naveta, dar era foarte fericit că găsise postul ăsta de medic de dispensar, într-un sat. Şi, în general, era foarte vesel, plin de glume şi jocuri de cuvinte. Ne-a aliniat la un moment dat în faţa unui perete alb, a îndreptat veioza adusă din dormitor către feţele noastre şi s-a pus pe pozat portrete cu fiecare din noi, apoi imagini cu noi amîndouă.

Au ieşit superbe, ca pozele de studio, pe carton cretat, le-a adus peste cîtva vreme... Numai că, la a doua vizită, a venit însoţit. Era cu un prieten subţirel, cu faţa îmbătrînită prematur. În chema Nelu Arnăutu. Am înţeles repede, fără să pun întrebări, că şi ăsta era doctor, şi că fuseseră, amîndoi, un soi de cuplu celebru pe vremea şcolii şi facultăţii. Reieşea din poveşti că Arnăutu cînta pe la chefuri, din gură şi la pian. A improvizat ceva şi la pianul nostru, la rugăminţile lui Mitca. Apoi a cîntat şi mama. Dar scurt, şi ea, şi el. Era ceva trist în toate astea, iar tristeţea se degaja dulceag, combinată cu un soi de erotism neîndrăznit, mai ales din Nelu cel nou venit. Oricîte bancuri ar fi făcut Mitca.
Am priceput şi că Arnăutu divorţase. Sau, poate, nevastă-sa divorţase de el. Ce n-am înţeles era complementul cuprins în informaţie: "între timp"... Divorţase "între timp"? Între ce şi ce?

Mama avea, pe atunci, aproape 37 de ani. În poze nu realizai asta, arăta oricum ca o actriţă de film care-şi face fotografii de portofoliu. Cele făcute de Mitca rămîn, indiscutabil, cele mai frumoase de la vîrstele mature. De-aia probabil a şi ales una din ele pe care şi-a faianţat-o pentru piatra de mormînt, acum vreo cîţiva ani, cînd a prins-o criza de pregătit totul: "ca să nu aveţi nimic de cheltuit cînd o veni vremea!"
Da, era strălucitor de frumoasă, iar în anii ăia, 1964-1965, am realizat pentru prima dată cu obiectivitate această frumuseţe.

Am verificat. Toţi copii din generaţia mea îţi arătau poze cu mamele lor tinere şi exclamau: "uite ce frumoasă era!" Uneori, mamele lor erau doar tinere, alteori erau tinere şi de-a dreptul urîte. Doar pentru ei nu. Atunci, la zece ani, mi s-a părut dintr-o dată c-o pot privi cu detaşare, de parcă n-ar fi fost mama mea. Şi da, arăta ca o vedetă. Nu făcea nimic pentru asta, nu se machia, abia dacă-şi dădea cu ceva ruj. Nu arunca bani pe haine, nici n-ar fi avut ce-arunca. Se îmbrăca doar cochet, în nuanţe pastelate, iar la concerte şi la spectacole îşi punea unicul ei taior, grena.

Tot atunci, habar n-am cum şi cînd, m-am pătruns pentru prima dată, şocată, de efectul pe care-l avea asupra bărbaţilor. Era suficient să surîdă, timid-controlat, şi se întimpla ceva, ca un soi de arc electric. Ţin minte că am avut revelaţia asta la patinoar, într-o duminică în care magazionerul ne-a declarat că nu mai are ghete de închiriat cu numărul meu. Mama s-a aplecat doar, uşor, peste tejghea, şi l-a privit zîmbind... "Nu trebuie să fie neapărat de fete. Merg şi nişte ghete de băiat!"... a şoptit ea, cu discreţie. Magazionerul a roşit, a părut că se scurge, apoi s-a întors pe călcîie şi, într-un minut, a venit cu ghetele. De fată, fireşte.

Nu, nu cocheta. Dimpotrivă. De cele mai multe ori răspîndea aşa, un soi de aer indiferent, de distanţă bine controlată. Iar cînd i se făcea curte în mod făţiş, era suficient să privească peste umăr şi, dintr-o dată, se rostogolea în jur un val de ceaţă îngheţată, anunţînd zădărnicia.

*

După vizitele lui Mitca şi Nelu (care n-au mai revenit niciodată), mi-am luat curaj să întreb.
"Unde-au fost plecaţi oamenii ăştia?"

Nu, nu eram singure, probabil că n-aş fi îndrăznit. Eram cu Alice, iar mama îi arăta pozele cele noi şi-i povestea cum mai arată vechii ei prieteni, ce mai fac azi. M-am simţit apărată de prezenţa Alicei, care ne învăluise deja în mirosul combinat de ţigară, cafea bună şi colonie ambrată. Alice a privit-o pe mama cu un reproş făţiş. Alice era mai mare şi, chiar dacă nu erau surori, se comportau de fapt de parc-ar fi fost. Privirea ei ascuţită parcă spunea: "Ce faci, e periculos să nu îi spui!"
S-a lăsat o linişte lungă, pregătitoare, dar nu ameninţătoare ci...
"Acum eşti destul de mare, poţi să înţelegi, poţi să păstrezi un secret...", a luat iniţiativa mătuşă-mea.
"Uite", a zis mama, "acuma vorbim ca-ntre oameni mari. Şi, mai ales, nu trebuie să spui despre asta nimic, în special la şcoală".
Am dat din cap cu hotărîre, dar nu m-am împiedicat să zîmbesc în gînd. Despre puterea de a ţine un secret, "ca-ntre oameni mari", făcusem deja dovada. Doar că mama nu avea capacitatea de-a asocia propria ei poveste cu cea a tatii. I s-ar fi părut, probabil, vulgar...

"Au fost plecaţi. Nu în străinătate, nu... Au fost la închisoare."
"Doamne, cum? De ce?" mi-a ţîşnit întrebarea, involuntar, cu groază.
"Nu, n-au făcut nimica rău, e complicat", a intervenit Alice. "Au făcut politică, în tinereţe."
"Cum adică, de-asta au fost închişi, pentru politică?"

Mama şi Alice s-au privit una pe alta, întrebător, parcă nehotărîte cum să meargă mai departe... Alice părea s-o împungă pe mama de la spate. În familia mea, regula era să ţi se răspundă cinstit la orice întrebare. Chestiile clasice, cu barza, ori cu "îţi explic cînd te faci mai mare, acuma n-ai cum să înţelegi" erau evitate pe cît se putea.

"S-a întîmplat demult, după ce-au venit comuniştii. Înainte erau mai multe partide. Iar cînd au venit comuniştii, pe unii din membrii celorlalte partide i-au arestat şi i-au condamnat. Că n-a mai rămas decît partidul ăsta."
Procesam greu şi cu un fel de indignare mocnită. Închisori, politică, la mine în casă?! Burghezi, moşieri? Ăia care veniseră erau doctori. Doctorii sunt burghezi? Tocmai mă făcuseră pionier, şi ce s-a mai bucurat tata! Căzusem fără să vreau în groapă, alergînd după iepurele alb, cu mănuşi din piele de căpriţă. Iar acuma sticluţa zice "Bea-mă"!

"Cînd i-au arestat?", îngaim eu.
"În 1948!", răspunde mama... "În fine, nu pe toţi, unii au mai scăpat, s-au mai ascuns... Nelu şi Mitca şi-au terminat pînă şi facultăţile..."
M-am mai relaxat. 1948 era undeva, departe, într-un fel de ev mediu, dinainte de apariţia mea...
"Păi, şi atunci?"
"Pe Mitca l-au dibuit mai tîrziu, undeva în Dobrogea. L-a pîrît cineva. Şi pe urmă, acum vreo cinci ani, i-au înscenat şi lui Nelu un proces, ceva cu un chiuretaj".

Bah, asta chiar ştiam ce e, de la o colegă de clasă care-aflase de la maică-sa. Mi s-a părut caraghios şi inutil să mă prefac că nu ştiu. Plus că evenimentele se precipitau...
"Şi între timp nevasta lui a divorţat...", m-am luminat eu cu voce tare.
"Da, cînd eşti condamnat divorţul se face foarte uşor," a completat mama.
Mintea mea o luase, însă, mult înainte, pe şoseaua întrebărilor care aşteptau răspuns de ani, fără să se fi rostit. Înghiţisem deja lichidul din sticluţă, gîtul mi se lungise, picioarele mi se lipiseră de podea, capul îmi ieşise pe acoperişul blocului...

"Da mata de ce n-ai terminat facultatea?"

Ştiam că fusese studentă, în paralel, la litere şi la conservator. Era legenda ei cea mai preţioasă. Despre cum ratase din cauza gripei examenul la medicina, şi despre cum intrase, fără nici o pregătire, şi la litere, şi la conservator, şi la academia comercială. Pe-asta din urmă o lăsase în plata Domnului, după vreo lună. Or, în viaţa contemporană cu mine, fusese desenatoare la un institut, unde-l cunoscuse pe tata, apoi, după divorţ, se angajase vînzătoare în librărie. Apoi făcuse un curs de biblioteconomie şi ajunsese la anticariat. Mai făcuse şi Universitatea Populară, la muzicologie, aşa, de distracţie, prin '63. Prilej pentru mine să merg la tot felul de concerte, la operă sau operetă, la lecţiile deschise cu exemplificări...

Alice dădea din cap, a aprobare fermă. Mama mormăi:
"Şi eu am fost închisă. Dar puţin, numai nouă luni. Şi pe urmă nu m-au mai primit în facultate..."
Asta era chiar prea de tot. O pasăre mare, egretă sau cocor, îmi plezni fruntea cu aripa ei viguroasă. Capul meu se balansa ameţit, dincolo de acoperişul blocului turn. "Nu vezi că stai în drum, nesimţito?!", ţipase pasărea fără să privească în urmă.

"De ce? Şi mata erai în vreun partid?", am şoptit fără vlagă.
"Nu, dar erau toţi prietenii mei buni. Şi i-au luat pe unii din ei, i-au bătut, iar unul a zis că a lăsat la noi în casă nişte hîrtii..."
"I-au bătut?"
"Sigur, i-au bătut ca să-i toarne şi pe alţii..."
"Şi pe mata?"
Linişte... Acuma stăteau amîndouă cu frunţile în jos, hotărîndu-se încotro s-o apuce.
"Şi pe mine, dar nu cine ştie ce... Eu am făcut pe proasta. Şi nici nu ştiam mai nimic.."
"În fine, asta e o altă poveste, o să mai vorbim despre ea", a tăiat Alice firul, scurt. "Şi, bagă la cap, nu sufli o vorbă despre treburile astea, la nimeni!"

Păcat. Am aprobat viguros, regretînd instantaneu, cu frustrare, jurămîntul de necălcat. Aveam şi eu mica mea celebritate în clasă, aia că inventam mereu tot felul de poveşti. Şi le vindeam, pe cele mai multe, tuturor fraierilor care erau dispuşi să le creadă. Erau, deci, destul de credibile... Ce m-aş mai fi umflat în pene, pe la prietenele mele cu vieţi banale, cu bucătării mirosind a sarmale, cu mame în halate lucioase, imprimate cu crizanteme şi pătate de sosuri... Astea da aventuri, asta da viaţă secretă... Şi să n-o poţi povesti!...

*

În lunile care au urmat, mai ales spre primăvară, au început să se perinde, unul cîte unul, în vizite individuale, ori în grupuri mici. Mama le făcea, cred, un program foarte sofisticat, pe de-o parte fiindcă nu era sănătos să se vadă mai mulţi de-odată, şi poate unii nici n-aveau chef. Azi, cînd lucrurile s-au limpezit în detaliu, ştiu sigur că unii dintre ei ar fi refuzat cu tărie reîntilnirea cu alţii, din pricini scrise în carne şi sînge, pe la Gherla, pe la Aiud, ba chiar pe la Piteşti. Şi, neîndoielnic, mama trebuia să-i şi strecoare în aşa fel încît tata să nu audă nimic despre asta.

Zadarnic, fireşte. La un prînz festiv de duminică, în casa bunicilor, tata m-a întrebat, printre dinţi: "Ia zi, a apărut Traian?"
Am îngheţat. E greu să te rupi între asemenea legăminte de fidelitate. A trebuit să iau, urgent, o decizie foarte asemănătoare cu tăiatul de bună voie al piciorului prins în capcană. Am luat-o pe cea care, în mintea mea de-atunci, juca la două capete, pe reciprocitate.
"Da. Dar am promis ca nu spun, aşa că..."
"Nu duce tu grija mea, eram doar curios. Nu suflu o vorbă."
Nu, nici n-a suflat. S-a strecurat şi el prin jocul de societate, dantelat, creat de situaţie. Mai ales că profesoara lui era, pe atunci, foarte îndrăgostită, pusă pe fapte mari. Ce păcat că nu i-a ieşit... Era drăguţă, semăna cu Sophia Loren, doar cu ţîţe mai mici. S-au despărţit de cîteva ori, ultima oară definitiv, vreo trei ani mai tîrziu.

Ordinea apariţiei lor n-o mai ţin minte precis, au fost destui, vreo şapte sau opt. A fost, la un moment dat, chiar şi un cuplu, Lucica şi Alexandru... Ea vorbea mult, el mai degrabă aproba zîmbitor. Păreau mult mai batrîni ca mama, cu toate că, de fapt, nu puteau fi decît cu cel mult doi sau trei ani. Tot ce mai ţin minte dintr-această întîlnire e că ea avea o faţă de porţelan, sidefie, foarte expresivă, care contrasta brutal cu părul complet alb. Nu, nu era oxigenată. Aşa era părul ei, strîns într-un coc modest. Şi imaginea asta de bibelou se lovea, paradoxal, de un aer controlat autoritar, pe care-l degaja fără să ştie. Habar n-am nici azi ce profesii aveau, sau dacă-şi terminaseră studiile. Mi s-a părut, în anii care au urmat, pe cînd cunoaşterea mea "istorică" prinsese o pojghiţă de competenţă, că ăştia doi erau un exemplu foarte romantic. Fuseseră închişi amîndoi (pe ea o luaseră în aceeaşi noapte şi chiar în aceeaşi dubă cu mama). Îi condamnaseră pe amîndoi la douăzeci şi cinci de ani şi ieşiseră la amnistie, după şaisprezece pe muche. Se căsătoriseră după doar două săptămîni de libertate.

După revoluţie, el şi-a scris memoriile, luptîndu-se cu un Parkinson galopant... Probabil că i le-a dictat ei. Ea i-a supravieţuit cîţiva ani, foarte, foarte activă, pînă-n ultimul ceas. Ţin minte că mă enervasem foarte, fiindc-o abonase pe mama la o gazetă legionară de pe la Timişoara...
"Ce mama naibii faci cu zarzavatul ăsta?", mă răstisem eu o dată la maică-mea.
"Ce să fac, să-i zic că e nebună? Mi-e milă, e şi ea singură şi necăjită"...
Mama, oricît ar părea de ciudat, avea cu totul alte convingeri politice. Încă le are. Dar prietenii nu şi i-ar fi necăjit pentru nimic în lume. Ca atare, convingerile le păstra pentru ea.

Pentru copilul de atunci, bărbaţii contau însă mult mai tare. Fiindcă, nu-i aşa, mama ar fi putut, cine ştie, alege pe vreunul... Iar ăştia se rostogoleau ca merele din plasă...

Cel mai constant şi mai insistent a fost Traian. Era, cred, şi cel mai mare, fix de-o vîrstă cu tata. Ştia taică-meu de ce-ntreabă...
N-arăta cine ştie ce. Era mai scund ca tata şi mai plin, fără robusteţea lui atletică de fost rugbist. Părea că se strecoară pe lîngă pereţi, avea un început de chelie şi buze cam groase, neplăcut senzuale. Avea mîinile umede. Pentru vreun an sau doi, ne-a vizitat constant, cu flori şi bomboane, a scos-o pe mama la teatru şi la concerte aproape săptămînal, spre gelozia mea crescîndă. Fiindcă, pînă la apariţia lui, eu fusesem partenera ei de culturalizare... Iar acuma rămîneam singură acasă... Traian era, în felul lui, niţel compozitor, chiar dacă pe diploma lui scria inginer.
Cam pe la începutul clasei a şasea, mama a avut curajul să îmi spună că se gîndeşte să se mărite cu el. Dar încă nu s-a hotărît.

Tîrziu, în adolescenţă, cînd îi dăduse papucii, în primul rînd din pricina mea, a avut curajul să-mi povestească totul... Despre seara cînd au ridicat-o... Şi despre Crăciunul de la Văcăreşti, cînd gardienii de serviciu le-au dat voie să se mişte, pentru o oră, dintr-o celulă în alta. Păstra, poate mai păstrează încă, şi cadoul de Crăciun de la Traian: o cutie de chibrituri îmbrăcată într-o cîrpă subţire, pe care cineva cususe cu ironie: "Crăciun fericit, 1948".
Şi-atunci am ştiut: da, avusesem dreptate, instinctul meu de copil, ori de femeie...

Cel mai fascinant dintre ei n-a venit decît o dată, şi nici atunci singur. L-am găsit în sufragerie, pe el şi pe fratele lui, întorcîndu-mă seara de la şcoală. Îl chema Mircea. Iar pe frate-său, Ion. Aduseseră pentru mine o cutie de bomboane fine, de la Nestor. Se numeau Postăvar, iar cutia avea două etaje. Am mai primit şi altele la fel, în timp, dar pe aia, nu ştiu de ce, n-am uitat-o. Şi nici n-am mîncat-o foarte curînd. A stat peste o săptămînă, neatinsă, pe pian.
Mă ţintuise doar o clipă prin ochelarii cu rame fine, strîngîndu-mi mîna bărbăteşte. Apoi, staniu, nu-mi mai dăduse nici o atenţie vizibilă toată seara.
Povesteau tot soiul de lucruri punctuale, foarte precise. Planuri de viitor, unde şi cum lucrează, unde şi cum locuiesc... Ce mai citiseră, ce concerte mai prinseseră... Urma un festival Enescu, foarte tentant... Mai evocau pe cîte cineva. Numele lui Traian nu cred că s-a rostit în seara aceea.
Mă simţisem, totuşi, mai observată ca niciodată. Şi, în felul meu, răspunsesem cu egală atenţie: vorbea rar, cu voce mai degrabă scăzută, cu o vervă reţinută şi, pe cît de blîndă, pe atît de sigură pe sine. Părea genul ăla de persoană pe care ţi-e greu s-o contrazici, fiindcă nu-ţi lasă spaţiu pentru îndoieli... Părea să ştie bine ce vrea şi asta, paradoxal, o făcea pe mama mai degrabă fragilă şi nesigură. Ceea ce, pentru căpitanul absolut al corabiei în care-mi purtam viaţa, părea ciudat, aproape primejdios.
Cred că, de fapt, mi-era frică de el şi, întrebîndu-mă dac-o să-l aleagă, mi se făcuse uşor răcoare.

Cîteva săptămîni sau luni mai tîrziu (îmi amintesc că din copacul de dincolo de gard cădeau dude negre), l-am întîlnit pe Luterană. Am ieşit cu mama din Dispensarul studenţesc (a umblat, cu sau fără mine, prin dispensare şi spitale ani în şir, tocîndu-mi cu bolile ei - reale ori imaginare - întreaga copilărie şi tinereţe) şi ne-am ciocnit de el la poartă. Acum mi s-a părut, dintr-o dată, mai scund şi mai timid. Mama m-a strîns de mînă, fără să vrea, apoi mi-a dat drumul. S-au oprit, s-au salutat, s-au întrebat de sănătate. Au rămas ţintuiţi în soare, pe trotuar, sub umbra peltică a crengilor de dud. Mircea avea o cămaşă albă, cu mînecă scurtă, fără nici o pată de transpiraţie. Fiindcă s-au pus pe conversat, am început să mă joc pe trotuar, cînd cu faţa spre Catedrală, cînd mai trăgînd cu ochiul la ei. A durat mult, nesfîrşit, poate aproape o oră... Ştiu că mi-era groaznic de sete.
Cînd ne-am urcat în tramvaiul 6, de la capătul de pe Aman, mama tremura toată şi-abia-şi ţinea lacrimile. A tăcut tot timpul pîn-acasă. Cînd am coborît din tramvai, era din nou ea, căpitanul meu de vapor.

Nu l-am mai văzut pe Mircea pînă cînd împlinisem, cred, vreo treizeci de ani. S-au întîlnit, discret, în perioada aia, la noi acasă, cam o dată pe lună. Era prin '80. Cred că stăteau, de fapt, la poveşti despre vieţile lor şifonate. Poate idealizez, dar nu mi-i imaginez nicicum trecînd din sufragerie în dormitor... Pur şi simplu nu sunt în stare. Am nimerit şi eu, o dată, la o cafea de-asta, extrem de simpatică. M-a amuzat că-mi citise volumul de debut şi ştia chiar versuri din el. Era un împătimit de poezie, cu accent pe Blaga şi, fireşte, Cotruş.
A murit acum trei ani. Spre totala noastră scandalizare - a mea şi a fie-mii - mama a refuzat cu obstinaţie să meargă la înmormîntare.

*

Mircea fusese, de fapt, iubitul mamei de la 15 la 26 de ani. Singurul ei iubit. Adolescenţi, îşi programaseră deja numele copiilor. Era cu trei ani mai mare ca ea, şi era şeful promoţiei lui de la Vlaicu. Dacă s-ar fi putut, ar fi terminat şi Politehnica tot ca şef de promoţie.
În casa mea nu există nici o fotografie cu el, sau cu ei doi. Tata le-a ars pe toate, o dată cu corespondenţa dintre cei doi îndrăgostiţi, puţin înainte să mă nasc eu. În sobă... Mi-o închipui pe mama privind punerea pe rug a tinereţii ei, cu curaj şi hotărîre...
Mircea şi Ion fuseseră anunţaţi de cineva cu cîteva ore înainte să înceapă arestările. De aici şi suspiciunile unora dintre cei care au fost săltaţi. Au fugit în munţi. În mod aiuritor, cu complicitatea profesorilor de la politehnică, Mircea şi-a dat în starea asta de ilegalitate toate examenele, inclusiv pe ce de stat. S-a angajat în prima lună după eliberare, şi-a plecat direct la Vidraru. Apoi s-a-ntors direct în Institutul de Construcţii Hidroenergetice, ca inginer proiectant. S-a pensionat de-acolo, după ce participase la conceperea a mai tot ce mişcă în lanţul de hidrocentrale de pe Olt.

Arestarea i-a prins certaţi, dintr-o glumă tîmpită. Mama nu fusese niciodată în Legiune, şi pentru că nu i se părea de loc că acolo ar fi locul ei, şi pentru că Mircea n-o lăsase să se-alăture. "Dacă se întîmplă ceva, tu trebuie să fi protejată, să n-ai nimic de-a face cu asta"...
De Sfînta Alexandra, în 23 aprilie 1948, Mircea întîrziase mult la chef, iar mama era foarte iritată. Trimisese, însă, ca buzduganul zmeului, un comisionar cu un coş întreg de lăcrămioare. Apoi sosise şi el, tîrziu în noapte, cînd petrecerea era în toi.
"Vezi că, dacă n-o păzeşti, ţi-o iau eu!", strigase la un moment dat Traian, în gura mare.
"Încearcă, să vedem dacă reuşeşti!", glumise Mircea cu un zîmbet îngheţat. Iar mama trîntise o farfurie.
Apoi, în cele două săptămîni care-au urmat, ieşise cu Traian la operă, la concert, pe unde se zbenguiau în vremea aia studenţii la conservator. Nici urmă de Mircea.
Pe 8 mai, pe la 3 dimineaţa, au ridicat-o.

Traian lăsase, în acest timp, o cutie de pantofi cu hărţi şi planuri de clădiri la mama în pivniţă. Pe el l-au luat în 7 mai... După o bătaie cu mîinile agăţate în cîrlig, în subsolurile din Piaţa Palatului, i-au dizlocat umărul. N-a rezistat: portativul pe care era scrisă viaţa mamei mele şi-a schimbat cheia, într-o secundă. I-a cerut iertare de Crăciun, la Văcăreşti... Oare cutia aia de chibrituri mai e-n scrin?

După ce mama a ieşit, a semnat într-una din săptămînalele vizite la Securitate că va colabora. Colaborarea ei era simplă. Trebuia să fie profesoara de pian a copiilor Ilenei, sora lui Mircea, şi să încerce să afle unde e. Numele ei de cod era Natalia. Numele copiilor erau Horia şi Ileana, exact cele pe care le plănuiseră ei, în liceu. Natalia mi s-a părut un nume foarte frumos. Numele copiilor mi s-au părut artificiale, făţiş legionaroide... Nu-mi imaginam că m-ar fi putut chema Ileana. S-a jucat aşa, cu ştiinţa Ilenei celei mari, semnînd extemporale tîmpe şi jucînd la interogatorii rolul de viţică frumuşică, luni în şir.

Între timp a primit prima scrisoare, prin septembrie '49. Pe adresa unei verişoare mai mari, care stătea gard în gard cu noi. Şi care, să te ţii de rîs, era măritată cu un maior de securitate cam ţigan. Verişoara, mare pramatie, a intrat în pokerul ăsta, pe butuc de ghilotină, fără nici o tresărire. Era o jucătoare de forţă. Bărbat-su n-a ştiut nimic pînă a murit. Lua scrisorile de la mama, fără plic, scria ea adresele, pe nume de femei din tot felul de sate, şi le punea la poştă.

Apoi mama s-a angajat desenatoare la Institutul de silvicultură, la recomandarea bărbatului unei foste colege de puşcărie, arhitectă. O chema Tina şi ieşiseră amîndouă în aceeaşi zi, 1 februarie 1949, fiindcă Tina trebuia să nască, iar condamnarea de şase luni a mamei se terminase deja de mult. Între 1950 şi 1954 se amenajau şi se topografiau exact toate pădurile patriei. Se pleca în cîte-o campanie de-asta prin mai, şi echipa se-ntorcea în octombrie. Rai, că Securitatea n-avea cum să umble după tine pe coclauri!

S-au văzut, pentru o zi sau două, în fiecare an. Mai întîi la Covasna, mai apoi la Cîmpeni. Şi pe urmă, a venit ultima scrisoare, cu scris străin. Nesemnată. N-am să ştiu niciodată ce scria în ea. Pe Ion l-au prins în Apuseni, primul, prin '52. Pe Mircea, abia în ianuarie sau februarie '53.

Tata a scos-o prima dată pe mama la plimbare in 14 iulie 1953. E o legendă familială, cum că s-au pupat prima dată de... "Căderea Bastiliei"...

*

"Bine, dar atunci, de ce nu te-ai măritat cu el, ca Lucica cu Alexandru?", am întrebat-o eu, pe la vreo cincisprezece ani...
Buzele ei s-au strîns într-un rictus amar, aproape dispreţuitor. I-am făcut o dată un portret în ulei, cu rictusul ăsta, doar că mai degrabă trist.
"Fiindcă Mircea e o fiinţă pragmatică. Şi el şi Ion au venit acasă cu planuri precise: în cîtă vreme îşi vor face casă, unde vor lucra, cum îşi vor recupera fiecare firimitură de viaţă pierdută"...
"Bine, şi? Doar a fost aici, cu bomboane Postăvaru'.... Nu m-a vrut pe mine?"
"Nu, nu despre asta e vorba. I-ai plăcut foarte mult. A zis că pari un copil fermecător şi talentat"...
"Talentat la ce?"
"Habar n-am, aşa a zis".
"O.K., răspunde la-ntrebare. De ce nu l-ai luat, dacă-l iubeai?"
.............
"Fiindcă voia neapărat un copil al lui!"
"Şi, ce? Mereu mi-am dorit un frate sau o soră..."
"I-am explicat că nu mai pot face copii"...
"Pe naiba! Chiar aşa?"
"Chiar aşa. Şi-atunci s-a-nsurat c-o doctoriţă. Şi-a făcut imediat un copil... Stau într-un bloc nou, la podul Cotroceni!"
"De unde ştii?"
"Ei, ce să-ţi spun!..."

În vara lui 1964, mama s-a internat la Filantropia şi-a suferit o (banală) operaţie de chist ovarian. Popularizată cu mare pompă în toată familia. Ţin minte că a trebuit să mediez, prin semne, evitarea unei inconfortabile întîlniri dintre Traian şi tata, pe holul spitalului... E o imagine comică, cu Traian asudat, în cadrul unei uşi de sticlă de pe coridorul de la parter, cu un mare buchet de flori, iar eu, la doar cinci metri distanţă, făcînd cu hotărîre pantomimă: "Ieşi, ieşi!"
Atunci însă, la cincisprezece ani, luasem explicaţia asta de bună, chiar generos romantică, ca tot cursul poveştii...

Acum, însă, adunînd piesele la un loc, fructele de dud care-mi cădeau în cap pe strada Luterană se deplasează, logic-temporal, la locul lor. În tramvaiul 6, cu ochi umezi, mama mea cea frumoasă nu suferise nici o operaţie. A inventat-o, conştiincios şi cu credinţă sinceră, abia cîteva luni mai tîrziu... A repetat-o, de data asta cu consecinţe mult mai drastice, în vara lui 1965. Dacă tot îşi băgase în cap că nu mai poate face copii, îi trebuiau, fireşte, şi probe materiale.
Există, probabil, o clipă neştiută cînd treci, cu proprie voinţă sau inconştient, din sol major în la minor.
E tot ce mai văd, atunci cînd privesc cu atenţie în jarul din soba în care se mistuie scrisori şi fotografii.