Am mâncat copios, am râs, a fost o seară plăcută. Îi recomand ceaiul de iasomie, acceptă. Se ridică și merge la toaletă. Mă uit în cana ei, nu poate să-mi scape. Îi torn două picături, moment în care o văd lângă mine. Ce faci? Te-ai întors mai repede. Mi-am uitat șervețele. Ce faci, vrei să mă droghezi? Mi-a luat trei ore să o conving că îi pusesem din lacrimile câinelui meu, pentru că mi-am dorit să mă iubească necondiționat. A zis că mă urăște. Ah, cred că i-am pus, din greșeală, din lacrimile mele.
Ana Maria Dobre-Nir
Tăcerea era grea, dar nu apăsătoare, ca o mătase întinsă peste piele. Nu o vedeam, dar îi simțeam prezența. Parfumul de iasomie plutea în aer, ca un ecou tăcut al focului ce încălzise apa. Mâinile ei lucrau cu o grație pe care doar întunericul mi-o putea dezvălui. Sunetul apei turnate, șoptit, mi-a desenat în minte curgerea unui râu. Când mi-a întins ceaiul, vârful degetelor noastre s-a atins. Atât de ușor, dar mi-a fost de-ajuns să înțeleg că vedea mai adânc în mine decât ochii mei orbi ar fi putut-o face.
Lucian Pătru
Hmm, oare să pun și niște îngeri, mărimea S, bine jumuliți? Mda, ar merge. Plus niște târtițe de drăcușori de Guineea, dintr-aceia văduviți de plăcerile cazanelor și o legătură de muritori storși de orice certitudine. Știu că păstrasem sudoare de la patimile Mântuitorului, unde le-oi avea? Ah, aci, în hrismatoriul ăsta. Asta zicea Dumnezeu cu voce tare, că era bătrân foarte, și uita. Turnă apă și pucioasă peste, mestecă bine amalgamul creat, fluierând în sfinte dodii, își șterse mâinile de șorț și lăsă la infuzat.
