A trecut o săptămână.
Telefonul din biroul comandantului sună din nou:
- Da, cine? Da, eu l-am chemat. Adu-l la mine, te rog. Da? Atunci adu-i pe amândoi.
Într-un minut, psihologul Chiriac și o tânără femeie intrară în biroul său.
- Domnule chestor. Mă bucur că nu m-ați uitat, eram foarte nerăbdător să revăd cazul Mocanu. Dar mai înainte de orice, uitați, ea e Iris Bunea, doctorandă la psihologie.
- Sunt încântat, domnișoară. Sunt comisarul Gheorghe Brumaru. Vă rog să luați loc! Vă facem o cafea, da?
- Sigur. Vă mulțumim, a răspuns fata cu îndrăzneală.
- Domnule chestor, toată povestea cu profesorul asasin m-a tulburat rău de tot. Și aș vrea să-i arăt și lui Iris celula. Sigur, dacă se poate.
Chestorul Brumaru se crispă un pic.
- Destul de dificil...
- Știu că nu se poate vizita ca la muzeu, dar uitați, ămmm... Nici nu știu cum să spun. În fine. Fata asta și-a ales pentru teză tema Comportamentul post-traumatic al criminalului pasional. E un domeniu nou de cercetare la noi în țară, nu sunt prea multe studii despre așa ceva...
Telefonul de pe birou sună iar. Comandantul ridică o mână să-i oprească. Vocea îi devenise imperativă.
- Da? Adu-l la mine, mulțumesc! A sosit și profesorul Călin. Ce spuneați despre domnișoară?
- Spuneam că...
- Domnul Chiriac spunea că am ca obiect de studiu și cercetare comportamentele post-traumatice ale criminalului pasional. Sigur, aș vrea să extind cercetarea și la victimele colaterale, adică familie, prieteni și colegi. Dar deocamdată sunt interesată de ceea ce simte un om care a omorât o persoană iubită. Sunt fascinată de mintea unui om total rătăcit și sper ca prin cercetările mele să înțelegem mai bine...
Discursul înflăcărat al tinerei fete se opri brusc. În biroul comandantului intră profesorul Călin. După saluturi și aducerea cafelelor, oamenii se așezară.
- Domnișoară și domnilor, v-am solicitat din nou prezența pentru că am vrut să vă spun ce s-a mai întâmplat cu Adrian Mocanu. În trei săptămâni va fi judecat și cu siguranță, va pleca de aici. Dar știu unde va pleca și am vorbit deja cu comandantul penitenciarului despre acest caz. Omul mi-e prieten și vechi coleg. A înțeles situația, îl va ajuta pe Mocanu dar, cum el are timpul mai limitat și nu are chiar cele mai bune ajutoare acolo, mi-a trasat mie sarcina să gândesc un program de recuperare, pe care îl va adopta și el. Așadar, trebuie să elaborăm un fel de schemă de ajutor.
- Domnule chestor, domnișoara încă nu știe nimic despre caz decât ce se spune la tv. Ați spus că e securizat, că e clasificat. Eu nu i-am zis decât că e interesant..., a replicat Chiriac.
Comandantul zâmbi.
- Păi dacă dumneavoastră garantați, să îi spunem atunci. Ce nu facem noi pentru criminologie?
Comandantul scoase de undeva de sub birou un teanc mare de planșe și le puse pe masă. Toți făcură ochi mari.
- Ce Dumnezeu sunt astea? întrebă Iris, cu ochii măriți.
- Încearcă de deduci, Iris! i-a zis Chiriac.
Tânăra femeie se trase instinctiv în spate, uimită de ceea ce vedea.
Profesorul Călin își scoase tacticos ochelarii și o mică lupă. Chiriac se aplecară și el peste planșe și toți așteptau în liniște reacțiile maestrului.
Profesorul Călin oftă și zâmbi, iar în același timp răsfoia desen după desen. Îi era greu să zică ceva.
- Extraordinar. Pur și simplu, extraordinar. Nici nu știu ce să mai zic. În toată cariera mea artistică eu nu am întâlnit pe cineva cu un asemenea mesaj explicit. Și cu atâtea emoții de împărțit. Totul e din viscere creat. E o declarație a durerii, un manifest al groazei... Chiar nu știu ce să mai zic...
- Deci nu și-a pierdut mâna? încercă comandantul să mai relaxeze atmosfera.
- Deloc. A găsit multe alte mijloace de expresie. A adus noutăți. Dar parcă totul e din ce în ce mai sumbru.
Profesorul Călin era adâncit în explorare. Părea că nu mai termină.
În cele din urmă, Comandantul îl opri discret și îi făcu semn să ia din nou loc.
- Domnilor, iată ce știm până acum: orice încercare de a stabili un contact cu el, fie de către mine sau de către medici, a fost fără urmări. Dar, din când în când, gardienii observau pe camera montată în celula sa cu demoni, că el mai făcea câte-un puseu de plâns și de isterie. Atunci i se aduceau câteva planșe mari de desen și un cărbune de desen, e singurul mod de a-l calma. Toate planșele erau desenate și toate desenele realizate în câteva minute. Apoi, brusc, fără niciun semn, arunca totul și intra din nou în starea sa catatonică.
Mănâncă ca un animal. Stă pe vine, în colțul lui preferat, și hăpăie ca un troglodit. Se oprește brusc din mâncare și plânge încet. Atunci intră gardienii, îl sedează, iau tava cu mâncare și desenele de pe jos. Planșele sunt astea. S-au strâns câteva zeci. Toate complete. Să vă mai spun de unde a venit crima: Adrian Mocanu a fost sunat de către soție în seara crimei, probabil pentru a-l anunța că va divorța. Din ceea ce știu rudele, lucrurile nu mergeau grozav între ei. El se mutase cu chirie, ea rămăsese în casa comună cu copiii. Probabil că ea i-ar fi zis în seara crimei că are pe altcineva, dar am aflat că nu avea. Sau era ținut foarte secret. În fine, cearta dinaintea crimei nu a durat decât 2-3 minute și a fost extrem de violentă. Mai ales ea s-a auzit. Mâine merg să vorbesc cu copiii. Sunt mai bine și au acceptat vizita mea.
Iris zâmbea ciudat:
- Fascinant! Ador cazul ăsta! E atât de complex. Cu permisiunea dumneavoastră, cred că pot contribui cu o perspectivă nouă. În plus, cred că aș putea ajuta copiii să-și articuleze mai bine ce simt...
În fața intrării din sediul Protecției copilului, Iris și comandantul Brumaru se opriră un pic. Brumaru își scoase o țigară și trăgea setos din ea.
- Vă e un pic de teamă, nu? zâmbi Iris prietenoasă. N-ar trebui. Deși nici nu pot bănui ce e în mintea lor, totuși, sunt niște copii, nu au cum să ne intimideze, nu?
- O, ești atât de tânără, Iris! Nu am avut de a face cu mulți copii în investigațiile mele, dar și când am avut... E incredibil de greu.
- Aveți și dumneavoastră?
- Am o fetiță. Adică, doamne... e ditamai femeia, de fapt. Am și nepoței.
- Eh, atunci aveți experiență!
- Nu e același lucru. Apropo Iris, te rog să nu uiți, eu pun întrebările. Nu te bagi peste anchetă. Ai voie doar să îi încurajezi și eventual să-i liniștești, dacă plâng. O să facem asta amândoi, ne-am înțeles? Nu te bagi peste mine, nu mă oprești, nu mă corectezi! O să îți dau de înțeles când termin ancheta și poți și tu să le pui două-trei întrebări, dacă mai duc.
- Da, am înțeles.
Comandantul stinse țigara în scrumiera de la intrare. Apoi își netezi nervos cravata.
- Cum arăt?
- Cam formal, dacă mă întrebați...
- Da? Și ce să fac?
- Măcar renunțați la cravata aia. Și deschideți un nasture la cămașă.
Brumaru se execută.
- Mult mai bine, spuse Iris zâmbind relaxată.
- Auzi, tu chiar nu ai nicio emoție?
- Ba am. Dar sunt copii, iar noi avem intenții bune. O să le placă de noi.
Comandantul zâmbi scurt.
- Bine, hai!
Își făcu curaj și deschise ușa.
(va urma)