Drumul sarahbernelor

Notă: Sarahbernele sunt cele mai bune prăjituri din lume...


S-au cunoscut când mergeau să-l vadă pe preşedinte. Stăteau una lângă alta în cutie. Hberna i-a povestit cum i-au căzut o parte din nuci şi Sara i-a dat din ale ei.
- De ce eşti aşa de drăguţă cu mine?
- Da' tu, de ce eşti aşa de drăguţă?
- Îţi mulţumesc. Mi-ai dat atâtea cadouri, eu nu ţi-am dat nimic.
- Prezenţa ta aici e un cadou.

Au vorbit ore în şir. Şi-au povestit una alteia vieţile, când ajunseseră prin clasa a şasea, punerea cremei de ciocolată, maşina a intrat într-o groapă şi aproape s-au răsturnat. Celelalte au început să ţipe, ele nici n-ar fi observat, aşa erau de prinse de poveste, da' le-a împins cineva.
- Daţi-vă mai încolo, nu vedeţi că nu încăpem?
- Unde să ne dăm, nici noi nu încăpem.
- Nu mai ţipa aşa păpuşă...
- Circulaţi, circulaţi...
- Domnule, îmi stai pe bezea.
- Când n-au nici cei 7 ani de-acasă ce poţi să le mai ceri?
- Mi-ai strivit glazura.
- Aşa vreţi să-l întâmpinaţi pe Domnul Preşedinte? Credeam că s-a făcut o selecţie mai drastică.
- Doamnă, vă rog mutaţi-vă crema puţin...Mă pătaţi.

Era înghesuială mare. Nici nu ştiau pe cine să asculte. Deodată s-a făcut lumină. Se deschisese capacul şi cineva de sus le aşeza. Se făcea şi linişte. Atunci Sara a zis:
- Hai să fugim, vrei?
- Acum? Aşa?
- Sau poate vrei să-l vezi pe preşedinte....
- Nu... hai!

Au urcat sprijinindu-se una de alta şi cocoţându-se peste celelalte, când au ajuns la marginea cutiei s-au aruncat. Au căzut intr-o cutie mai mare, al cărei capac imens era deschis... Vedeau soarele şi o pajişte verde. Dar nu puteau ieşi, era mai adâncă cutia asta şi nu mai aveau de ce să se sprijine. În scurt timp s-a închis şi capacul. Stăteau în întuneric tremurând, la început nici nu se auzeau, le asurzise zgomotul îngrozitor cu care se închisese capacul ăla mare.
- Ce ne facem? Cum mai ieşim de aici?
- O să mucegăim singure şi neştiute de nimeni.
- Uitate de toţi...
- Şi când te gândeşti că eram printre cele mai bune.
- Bunissime cum a zis cineva...
- Cu o formă perfectă.
- Nici prea dulci.
- Nici prea puţin dulci.
- Întruchipând perfect noţiunea vechilor greci despre echilibru...
- Între bezea, crema de cacao şi ciocolată...
- E vina ta, tu ai vrut să fugim!
- Şi ce, cine te-a pus să vii? De ce n-ai rămas?
- Ziceai că vrei afară.
- Şi ce, tu nu vrei? Ce, credeai că e aşa uşor? Du-te la înapoi la căldurică şi lasă-mă să-mi văd de drum. N-am timp de pierdut cu fricoşi.
- Unde să mă mai duc acuma, nu vezi că nu se mai poate? Vin cu tine, n-am de ales. Ai făcut special.

S-au certat aşa până maşina s-a oprit. N-au observat până nu s-a făcut iar lumină şi au fost ridicate şi puse în altă cutie. Era o cutie mare cu un capac subţire şi transparent. Aici era linişte. Au aflat mai târziu că cutia asta nu merge la preşedinte, ci la teatru.
- Ce bine, întotdeauna mi-am dorit să merg la teatru.
- Şi eu. Vezi ce bine c-am fugit?
- Da, iartă-mă. M-am speriat.
- Şi eu m-am speriat. Crezi c-o să ne pună pe scenă?
- Vai. Întotdeauna mi-am dorit să mor pe scenă. O să ţip să ştii.
- Nuuu, n-ai voie, ei nu trebuie să ştie, e prima regulă. Vrei să încalci prima regulă?
- Ce mai contează dacă oricum mor.
- Aşa e. O să ţip şi eu.
- Şi dacă nu ajungem în acelaşi loc?
- Vai, nici nu mă gândisem, trebuie să ne lipim, ca să ne ia deodată.
- Da, bună idee.
- Atunci să mergem la soare.
- Nu la soare, nu la soare, niciodată n-am suportat soarele.
- Păi ţi-am zis că nu e totu' aşa simplu..? Nu mai eşti în cămară.
- Şi dacă ne topim de tot? Mai bine ne lipim în frigider.
- Imposibil.
- Da' să stăm măcar puţin, deja mă simt moleşită, ce-aş mai merge puţin la frigider...
- Nu în frigider, nici nu mă gândesc, urăsc frigiderele. Ca să trăieşti ieşi, rişti, nu treci din cămară în frigider, chiar dacă ţi-e rău când ieşi, da' măcar simţi ceva, în frigider nu se întâmplă nimic.
- Ba se întâmplă o grămadă , te aşezi lângă gheaţă şi amorţeşti încet-încet şi...
- Viaţa e viaţă, nu amorţeală.
- Da şi amorţeala e tot viaţă. Doar că e mai plăcut.
- Cine a zis că trebuie să fie plăcut? Nu trebuie nimic. Frigideru' e o păcăleală. Nu vezi nimic.
- Ba vezi, după ce îngheţi puţin vezi ce vrei tu.
- Nu am ce discuta cu congelate. Mă duc la soare, uite ce frumos e acolo pe câmp.
- O să murim de cald acolo, o să ne topim...
- Treaba ta, du-te şi congelează-te!

Sara a început să urce pe margine, o mână s-a strecurat prin gaura din celofan şi a ridicat-o. A fost ultima oară când a văzut-o. Hberna a ajuns cu cutia în frigider. Tristă că a rămas singură s-a aşezat în partea cea mai îngheţată. Apoi n-a mai simţit nimic, lacrimile i-au îngheţat şi în locul lor au apărut imagini: o mână o ridica pe Sara, ea, Hberna urla aşa tare încât mâna începea să tremure şi Sara cădea jos, jos era iarbă, şi se ascundea după o buturugă. N-o mai găseau deşi o căutau până noaptea târziu cu lanterne. A doua zi pleca spre mare într-o căruţă cu lăutari. Era frumos pe drum, copacii aveau multe culori, bătea soarele, când bătea prea tare se băga în fân, mirosea frumos, pe deasupra treceau şi păsări... Hberna s-a trezit abia când în faţa ei se căsca o gură cu dinţi albi, frumos aliniaţi. Nu-i era frică, o ştia demult, era aşa cum o văzuse de mică în cărţile de poveşti. La început a simţit o durere groaznică, apoi n-a mai simţit nimic în afară de o toropeală şi printre ţiuiturile de bezea spartă a auzit vocea unui mare actor: "Astea sunt prăjituri cu memorie, amintirea lor rămâne vie după ce gustul s-a dus demult".