Basm (I)

A fost odată sau niciodată, că de n-ar fi poate s-ar povesti, un munte înalt, aşa de înalt că atingea cerul şi soarele se ascundea în spatele său, şi lat cât un continent, deşi pe vremea aceea nu erau continente pe lume. Pe acest munte şedeau doi împăraţi care se urau de moarte şi împărăţiile lor trăiau în mare duşmănie.

Dincoace de soare, la poalele muntelui se întindea Împărăţia Verde. În Împărăţia Verde era întotdeauna primăvară, iarba şi florile nu se ofileau niciodată, pâraiele nu secau şi bătea tot timpul o briză dulce. Împărăţia Verde era adăpostită de munte. Soarele nu se zărea, dar răspândea tot timpul o lumină blândă de după-amiază. Luna, ascunsă şi ea după vârful muntelui, trimitea noaptea pe cer pescăruşi fosforescenţi. Locuitorii acestei împărăţii trăiau în pace şi armonie, se hrăneau cu iarba şi rădăcinile care se găseau peste tot, şi în fiecare zi se îndeletniceau cu veghea. Vegheau să nu strice bunul mers al naturii. Uneori făceau filosofie. Nu existau cărţi, fireşte, pentru că nu puteau tăia copaci să facă hârtie, aşa că scriau cu beţe în nisipul de pe malul râurilor. Fiecare avea o filosofie a lui, dar nimeni nu credea că filosofia sa ar fi mai bună decât a altuia. Filosofia fiecărui locuitor era respectată de toţi, până când venea apa şi ştergea scrisul, iar cel al căror scris rămânea neatins în nisip era slăvit pentru că fusese binecuvântat de Mama Natură. Locuitorii Împărăţiei Verzi credeau mai presus de toate în Mama Natură.

Locuitorii Împărăţiei Verzi erau foarte uşori, umblau toată ziua în baloane de fum, pe care şi le făceau singuri arzând ierburi. Noaptea dormeau în trunchiuri de copac. Ei credeau că copacul face legătura între cer şi centrul pământului, iar noaptea sufletul trebuie lăsat liber să umble între dânsele. În Împărăţia Verde locuitorii nu erau împărţiţi în familii, ci trăiau liberi, fiecare cu cine vroia şi îşi spuneau unul altuia "Frate". În zilele de sărbătoare îşi făceau baloane mai groase de fum şi îi cuprindea aşa o toropeală că nici nu se mai puteau mişca şi mergeau cu balonul în voia lui, pe unde îi purta acesta. Mulţi zburau mai sus decât era scris în singura lege a Împărăţiei (Legea 1:"Este interzis oricărui locuitor al Împărăţiei Verzi să se înalţe mai sus de marginile Împărăţiei.") şi nimereau pe nesimţite în Împărăţia Roşie, de unde nimeni nu se mai întorsese vreodată. Şi pentru că zilele de sărbătoare erau foarte dese, Împărăţia ar fi rămas curând fără locuitori, dacă nu s-ar fi născut în fiecare zi 10 mii de copii.

Muab s-a născut într-un sat de la marginea Împărăţiei Verzi în timpul ultimului război. Războaiele erau tot timpul la fel. Cei din Împărăţia Roşie trimiteau cam o dată pe săptămână o expediţie la poalele muntelui, pe pământurile verzi. Cavalerii Împăratului Roşu vroiau să cunoască şi să cucerească, dar nu aveau cu cine lupta pentru că locuitorilor Împărăţiei Verzi nu le plăcea să lupte, aşa că se dădeau la o parte. Ar fi putut cuceri întreaga Împărăţie, doar că locuitorii înainte de a fugi făceau grămezi mari de ierburi şi le ardeau, iar cavalerii Împăratului Roşu nu puteau înainta prin pereţii de fum. Nici nu mai puteau zăbovi mult după ce începeau ierburile să ardă, nu puteau respira fumul ăsta, îi cuprindea o toropeală ciudată dacă nu plecau degrabă înapoi. Aşa că expediţiile cavalerilor Împăratului Roşu erau numai în satele de la marginea Împărăţiei Verzi. În satul lui Muab era mai tot timpul război. Când se născuse Muab, strada lui fusese cucerită pe jumătate, dar el rămăsese în partea Verde. Femeile din sat spuneau că tatăl său ar fi fost cavaler al Împăratului Roşu. Muab nu-l cunoscuse niciodată, dar îi plăcea să le audă vorbind aşa, visa să devină şi el într-o zi cavaler, deşi în Împărăţia Verde nici nu existau cavaleri pentru că locuitorii ei iubeau pacea.

De mic Muab fusese altfel decât ceilalţi copiii. Stătea mai mult singur, învăţase repede să-şi facă baloane de fum şi să zboare cu ele departe. Copiii din Împărăţia Verde nu aveau voie să se apropie de foc până nu le creştea primul fir de păr în barbă, dar Muab avea un fir din naştere, aşa că cei mari fuseseră nevoiţi să-l lase să privească cum ard ierburile. Muab zbura întotdeauna cât putea de departe, dispărea săptămâni întregi de acasă, şi nu de puţine ori fusese aproape să treacă în Împărăţia Roşie, dacă bunicul lui, un bătrân despre care se spunea că fusese roşu şi venind în timpul unui război se statornicise în locurile acestea, nu l-ar fi urmărit şi nu i-ar fi spart baloanele. Muab nu vroia să-l amărască pe bunică-su, dar ar fi vrut să plece departe, să vadă locuri noi, ceva neobişnuit pentru un locuitor al Împărăţiei Verzi, unde era atâta linişte încât nimeni nu voise vreodată să plece şi nu plecase decât din greşeală.

În ziua în care Muab împlinea 13 ani bunică-su muri. Muab plânse mult şi după 3 zile şi 3 nopţi de veghe lângă legătura de frunze care era acum bunică-su, merse la maică-sa şi-i spuse:
"Mamă, eu nu prea mai am ce face aici. Mă plictisesc. Aici nu se întâmplă niciodată nimic deosebit. Eu vreau să ajung cavaler ca tata. Plec".
"Fiule, dar pe la noi nu sunt cavaleri, ei sunt ceva de speriat ca zmeii din poveşti şi nici un om întreg la minte nu poate voi să fie ca ei. Taică-tu era de-ai noştri, toată ziua veghea să nu rupem florile, împletea coşuri, făcea pălării de frunze, baloane şi filosofie. Aşa ţi-e scris şi ţie să fii. Aici nu duci lipsă de nimica şi oi avea şi io un sprijin la bătrâneţe."
"Te-or ajuta ceilalţi fraţi, iar eu m-oi întoarce curând, călare pe o capră neagră"
"Ce vorbe-s astea fiule? Caprele negre nu cresc decât pe stânci, în Împărăţia Împăratului Roşu despre care se spune că e balaur şi înghite foc, nimeni care a ajuns în locurile acelea nu s-a mai întors înapoi."
"Lasă, mamă, că nu-s io aşa prost. Rămâi sănătoasă."


Notă: desen 2: Andrei Deacu.