Curtea Împăratului Verde era pe un deal, singurul deal din Împărăţie şi cel mai înalt punct al ei. În curte era un castron mare cu nisip adus de lângă râu. Acolo şedeau cei mai înţelepţi dintre filosofii Împărăţiei şi scriau în fiecare zi sensul vieţii. A doua zi o luau de la capăt, pentru că în fiecare noapte ploua şi scrisul dispărea. Împăratul locuia într-un trunchi de copac, aşa că supuşii îi puteau vedea doar capul, cel mai mare, cel mai înţelept, cel mai paşnic, cel mai blând şi cel mai verde cap din împărăţie.
Lui Muab Împăratul îi păru un om foarte înţelept, aşa că îi povesti visul său: "Frate, eu nu caut liniştea. De mic zburam singur cu balonul mult mai departe decât bărbaţii satului, vroiam să ajung să văd Soarele. De câteva ori era să mă prăpădesc căci ajunsesem aproape de marginile Împărăţiei. Atunci bunicul meu mi-a spus ca să mă înveţe minte să nu mai umblu aşa sus: «Degeaba cauţi să vezi Soarele din balon, noi nu avem cum să îl zărim de aici, el nu se arată decât cavalerilor care ajung în vârful muntelui acela. Dar ca să ajungi acolo trebuie să întâmpini greutăţi mai mari decât poate duce o fiinţă omenească. Nimeni din Împărăţia Verde n-a ajuns vreodată mai departe de pădurea de castani care se întinde până sub brazii de la jumătatea muntelui.» Iar eu, auzind acestea, în loc să mă lecuiesc mi-am dorit şi mai mult să văd Soarele. Am venit, frate, să-ţi cer sfatul şi binecuvântarea"
Când auzi una ca asta, Împăratul se mânie şi îi spuse că el nu poate da nimănui binecuvântarea să meargă în locul de unde nimeni nu se mai întoarce. Apoi, când îl văzu cât e de hotărât, îl luă cu binişorul: "Nu poţi pleca, frate, la un drum aşa de anevoios, eşti prea tânăr, o să te prăpădeşti, rămâi mai întâi la curte printre filosofi să afli mai multe despre sensul vieţii şi despre destinul tău. Stai pe lângă cei bătrâni care au văzut şi auzit multe şi-ţi vor spune despre obiceiurile celor din Împărăţia Roşie. Acolo nu mai poţi pluti în fum ca la noi, vremea e schimbătoare, acum te arde soarele, peste cinci minute îngheţi, iar drumurile sunt tare grele. Nici unul de-ai noştri nu s-a întors de-acolo viu şi nici nu s-a mai auzit nimic de soarta lui. Bătrânii spun că toţi cei ce-au ajuns din întâmplare prin locurile acelea ori au pierit, ori i-a cuprins uitarea şi n-au mai ştiut să se întoarcă. Se spune că în Împărăţia Roşie oamenii uită îndată tot. Ei s-au obişnuit să trăiască aşa, spun că uitarea îi ajută să fie curajoşi, pentru că uită de primejdii, dar pentru tine va fi ca şi cum te-ai naşte în fiecare zi din nou într-un loc străin, aşa cum îţi era şi lumea asta în prima zi. Dar acum te-ai învăţat să trăieşti aici, te-ai învăţat cu noi şi cu legea noastră. Pe munte totul e invers şi sunt multe primejdii, iar legile trebuie să ţi le faci tu singur, altfel eşti pierdut. Oamenii de acolo sunt aspri şi trăiesc mai mult singuri, nu te gândi că-ţi vei găsi vreun sprijin, chiar de vei rămâne viu. Iar Soarele dacă îl priveşti în faţă orbeşti pe dată. Aici ne fereşte muntele, dar acolo trebuie să te fereşti singur. Dacă uiţi asta, frate, eşti pierdut."
Muab nu se înspăimântă de cele ce auzi de la Împărat şi rămase neclintit în hotărârea lui: "Mulţumesc, frate, că mi-ai zis tot ce mi-ai zis şi mă duc. După ce-oi zări Soarele m-oi întoarce să vă povestesc. N-o să-mi uit fraţii şi-o să mă întorc înainte să se fi şters scrisul ultimului mare filosof din albia râului. Mi se rupe inima să te las aşa trist, frate, dar mi-e teamă că de-oi mai zăbovi, nicicând n-oi mai pleca de aici". Şi porni tulburat către munte.
Notă: foto 2: Jim.