Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Istorii inventate

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Basm (III)


Dripal

08.12.2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Şi merse el şapte zile şi şapte nopţi până ajunse la marginea unei păduri înalte şi dese. Era pădurea de la marginea Împărăţiei Roşii. Muab auzise multe despre ea. Bătrânii spuneau că e o pădure vrăjită pentru că îndată ce intri în ea în urechi îţi ţiuie cea mai ciudată muzică, deşi numai muzică nu se poate numi acea aglomerare de sunete care seamănă mai degrabă cu un vaiet de hipopotam care a înghiţit sticlă pisată. După o vreme te obişnuieşti, spunea bunică-su, şi nu mai ţi-e teamă, dar muzica pădurii fermecate îţi pătrunde atât de adânc în minte, încă nu te mai poţi gândi la nimic şi uiţi ce cauţi acolo, sau te cuprinde un dor de casă de nu te vezi. Cu cât înaintezi mai mult cu atât te rătăceşti mai tare căci pădurea e încurcată şi întunecoasă şi la fiecare pas uiţi de unde ai pornit mai devreme. Ştiind toate acestea, Muab îşi adusese de acasă dopuri de urechi din blană de iepure, dar degeaba, ele nu opreau zgomotul pădurii. Încercă să ardă nişte ierburi pe care le adusese cu el, dar focul se stingea cât ai clipi pentru că bătea un vânt rece. Nu avea unde să se adăpostească, pentru că trunchiurile copacilor erau albe şi subţiri şi nu aveau scorburi. Merse mult şi nu zări nici o aşezare sau măcar vreun suflet de om. Hotărî să meargă până când va întâlni primul om sau până ce va zări iar cerul printre crengile copacilor.

Şi merse el, şi iar merse până abia se mai ţinea pe picioare, dar nu întâlni pe nimeni, şi cu cât mergea mai mult, cu atât pădurea i se părea mai deasă şi mai întunecată. Cum nu era învăţat să meargă fără să fie purtat pe sus de baloane, era foarte obosit. Mai era şi îngrozitor de înfometat, căci în afară de nişte frunze umede căzute pe jos care nu erau prea grozave, nu găsise altceva de mâncare, iar ierburile şi rădăcinile aduse de acasă se terminaseră demult. Era frig în pădure, iar drumurile îi păreau din ce în ce mai încurcate şi grele, dacă nu ar fi urcat tot timpul ar fi crezut că merge în cerc. Muzica se auzea peste tot la fel, parcă venea din fundu' muntelui, nu se putea lua după sunete ca să ajungă la lumină. Curând îl apucă o tristeţe greu de stăpânit şi i se făcu aşa de dor de casă, că aproape îi dădură lacrimile. "Ce dracu caut aici? Ce-mi trebuiau mie excursii când acasă era bine, n-aveam treabă". Tot cugetând el aşa se lăsă uşurel pe un strat de frunze roşii şi căzu într-un somn atât de adânc, că se trezi pătat tot cu roşu: "Acum cred că arăt ca unul de pe aici... Dacă întâlneam pe cineva până acum ar fi ghicit imediat că sunt străin, dar de-acum înainte nimeni n-o să ştie." În clipa aceea însă îşi dădu seama că nici el nu mai ştie de unde vine şi ce caută acolo. Din cauza ţiuitului continuu nici nu putea să-şi amintească. Cum însă se simţea mai bine după somn, porni iar la drum căci altceva nu ştia ce să facă.

Şi iar merse şi merse, vreme neştiută, până ce ochii i se împăienjeniră de atâta întuneric, iar pielea abia i se mai ţinea pe oase. Era gata să se trântească la pământ şi să se rostogolească în jos, aşa era de slăbit şi deprimat. Însă tocmai atunci ţiuitul încetă şi în locul lui auzi o muzică neînchipuit de frumoasă. Căută să vadă de unde vine şi ajunse într-o poiană însorită. Acolo pe o buturugă şedea fata cu cei mai mari ochi din lume şi ţinea pe genunchi o cutie neagră cu butoane care se făcea când mare, când mică, după cum o mişca ea. Muab o privea fermecat şi ar fi crezut că e doar o nălucire dacă fata nu i-ar fi vorbit: "Vrei să-ţi cânt cântecul pe care l-am făcut azi pentru tine?". Muab se uită de jur împrejur, erau doar ei, ochii ei erau verzi. "Da, da, pentru tine, era să mor de plictiseală aşteptându-te, ce te-ai mai câcâit!" Apoi începu să cânte un cântec foarte frumos, care lui Muab îi părea cunoscut, deşi era convins că nu-l mai auzise niciodată. Şi deodată se făcuse iar mic, stătea în curte la ţară cu bunică-su care îl învaţă să se dea cu balonu', fugea în bucătăria de vară unde mirosea a gutui, uitase ce vroia să ia, bunică-sa îşi pusese rochia galbenă... "Ai adormit? După ce că ai întârziat mai şi adormi?" Muab scutură nedumerit din cap. Nu i se păruse că a adormit, cântecul era aşa frumos, imposibil să fi adormit. Acum fata mişca doar din cutia pe care o ţinea pe genunchi la fel ca mai devreme, şi din cutie ieşea o melodie. Lui Muab asta nu i se părea lucru curat, îşi aminti că maică-sa îi spusese să se ferească de fetele cu ochi verzi, căci pe munte nimeni n-are ochi verzi în afară de vrăjitoare. Văzându-l că priveşte mirat fata se opri şi spuse:"Ăsta e un acordeon, dacă vrei îţi arăt cum să-l faci să cânte. Ai multe de învăţat dacă vrei să rămâi pe-aici, la voi nimeni nu ştie să facă nimic."

Muab ar fi vrut să spună ceva, să se apere, dar limba îi era ca prin farmec înţepenită, şi de îndată ce fata terminase de cântat parcă cineva îi ştersese mintea cu un burete, uitase iar ce caută acolo, ba mai mult, parcă uitase şi cum îl cheamă. O privea panicat să nu-l întrebe tocmai asta, că doar aşa se întreabă de obicei la început. Dar fata nu îl întreba nimic, îi puse cutia neagră cu butoane pe genunchi, Muab o atinse cu teamă, aceasta începu să scoată nişte sunete de om care se tânguie. "Ai uitat ce cauţi aici? Ai venit probabil să cauţi cavaleri, sau să vezi soarele, ca toţi ăştia de pe la voi", spuse fata şi izbucni în râs. "Uite, dacă înveţi să cânţi din asta", şi arătă spre cutie, "în curând îţi vei aminti mai multe." Lui Muab nu prea-i venea a crede, de fapt credea că prin cutie ea vrea să-i citească gândurile aşa cum făcuse cu o clipă înainte, dar nici că-i păsa. În poiană bătea o lumină de dup-amiază care îi amintea de casă şi adia un vânt cald care aducea miros de castane arse. "Pe mine mă cheamă Abraia", spuse fata, el se aşeză lângă ea. Ea mişca cutia şi îi explica, el se holba la ea, nu prea putea să fie atent, şi când îi veni rândul să cânte era cam încurcat şi se uita tot timpul în pămînt. Dar nu-i mai era frică de cutie. Ba chiar îi plăcea, ar fi vrut să poată citi şi el gândurile cu ea cum făcea Abraia, şi în plus cum atingea cutia, cum îi veneau amintirile înapoi, nu neapărat alea pe care şi le dorea, dar oricum reuşi să facă un zgomot destul de agreabil. Când îşi ridică ochii de jos poiana se umpluse de fete şi băieţi care aveau în mâini alte cutii de forme, mărimi şi culori diferite, din care ieşeau cele mai felurite sunete. La început făceau un zgomot cumplit, ca cel pe care-l auzise în pădure şi Muab îşi astupă urechile. "Asta e muzica pădurii vrăjite", urlă el. Fata începu să râdă tare, el ar fi vrut să mai spună ceva dar atunci poiana se umplu de o muzică frumoasă şi stătură amândoi lipiţi unul de altul să asculte. Când se făcu linişte Muab trase aer în piept ca unul care tocmai era să se înece, fusese atît de fermecat că uitase să respire. Nu apucă bine să se dezmeticească, că o auzi pe Abraia: "Gata, plec, am treabă." "Unde? Vin şi eu." "Imposibil, e prea devreme, rămâi aici. Ai foarte multe de învăţat.", şi dispăru. Muab ar fi vrut să strige după ea, dar limba îi era iar înţepenită. Stătu aşa trist vreme îndelungată...
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer