Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Istorii inventate

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Basm (IV)


Dripal

15.12.2007
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
"Nu fi trist", spuse o fată cu un trombon în mână (acum Muab ştia numele instrumentelor, îi lăsase Abraia o listă înainte să plece), "Abraia nu e de aici, ea locuieşte mai sus, în Templu. Venise să te aştepte şi poate ar fi rămas mai mult, dacă nu întârziai atâta."

"Se vede că nu eşti de pe aici, altfel nu ai fi venit fix acum, când nimeni n-are timp de tine", spuse un oboist. "Avem foarte multă treabă. Nu putem să-l supărăm pe Împărat." "Împăratul e cel mai bun, cel mai frumos, cel mai luminat şi cel mai Roşu cap din Împărăţie"." Fără el nu ştiu ce ne-am face, mai ţineţi minte când s-a supărat acum doi ani şi a vrut să plece, să nu ne mai fie Împărat?" "Vaaai, ce trişti am fost!" "Ce am mai plâns." "Mai ales când ne-a citit poezia aia cu scaunele..." "În fiecare zi strâng toate scaunele de prin vecini şi le citesc poezii..."

"Am multe de învăţat", spuse Muab, "aţi putea să-mi arătaţi cum să cânt la acordeon?" "Acum?" " Imposibil" "Nu mai avem timp, avem mult de lucru." "Enorm." "Iar tu nu ştii nimic, abia ai pus mâna pe acordeon, nu se poate aşa repede." "Ai venit prea târziu."

"Aş putea să vă privesc şi să învăţ. Cântaţi aşa de frumos.... uneori." "Nu, nu, nu e destul." "Nu ţi-ar folosi la nimic." "Poţi să stai dacă vrei, treaba ta." "Da' ar fi bine să participi şi tu cu ceva dacă vrei să rămâi pe aici." "Dacă se descurcă bine poate îl îmbunează pe Împărat şi îl lasă să stea." "Da. Da, poate te lasă." "Dacă tot spuneai că vrei să vezi Soarele." "Ar fi bine să te străduieşti." "Aici nu e aşa uşor." "La ei am auzit că e mult mai uşor." "La voi e altceva, e mult mai uşor." "Dar noi nu te putem ajuta cu mare lucru." "Încearcă mai bine în Templu. Acolo sunt şi cavaleri." "Da, probabil vrei să vezi şi cavaleri." "Nu e uşor să intri, da' poate te băga Abraia. Doar e fata Împăratului." "E mare lucru că a venit să te aştepte chiar fata Împăratului." "Nu cred că s-a mai întâmplat până acum aşa ceva, nu?" "Nu s-a mai întâmplat niciodată să vină tocmai ea" "Nu e uşor să intri în Templu, dar poate cu ajutorul ei vei reuşi." "Dacă tot a venit să te aştepte" "Gata, să ne apucăm de treabă."

Muab ameţise deja, vocile se confundau toate în capul lui şi începuseră iar să semene cu muzica pădurii vrăjite. Reuşi totuşi să întrebe cum ajunge în Templu.
"Uite cum ajungi. Urci până ajungi la un palat mare pe un vârf. Palatul are la intrare o scândură mare de lemn." "Scândura aia se numeşte Sfânta Scândură! Fii cu băgare de seamă să nu calci pe ea" "Dacă o calci când nu trebuie se răsuceşte şi te aruncă în prăpastie" "S-ar putea să-i ceară parolă, fiind nou" "Da, s-ar putea să-ţi ceară parolă" "Poate o afli pe drum. " "Drum bun şi mult noroc, AVEM DE REPETAT" "Avem de repetat" "Avem de repetat"... Acum toate vocile care îi vorbiseră până atunci se auzeau ca una singură, mare, puternică... Muab le făcu semn cu mâna, le mulţumi din priviri ca să nu-i mai deranjeze şi porni în sus spre Templu.

Şi merse iar vreme neştiută fără să întâlnească pe nimeni. La început se bucură când văzu că a ieşit din pădure şi merge pe o colină însorită. Privi în sus, soarele nu se vedea nici de aici cu totul, dar razele lui băteau printr-o spărtură dintr-o stâncă de pe vârf. Pesemne că acolo trebuie să fie palatul Împăratului Roşu, se gândi Muab, despre care se spune că e zmeu de vreme ce poate sta zi şi noapte în Soare fără să ardă de viu. Dar după o vreme de mers pe colină Muab nu mai putea privi în sus, ochii îi lăcrimau din cauza luminii şi simţea că se sufocă pentru că abia mai putea trage în piept aerul fierbinte. Încercă să-şi scoată hainele, dar fără îi fu şi mai rău, pielea i se înroşi şi i se umflă peste tot şi îl înţepa îngrozitor, singurul lucru la care se putea gândi era că acum, după toate prin câte a trecut nu mai e nici o deosebire între el şi unul din Împărăţia Roşie, nici măcar la înfăţişare. Poate asta înseamnă să fii cavaler, se gândi, poate ar trebui să mă întorc să le povestesc fraţilor mei tot ce-am văzut. Şi s-ar fi întors, căci i se topea inima de dorul răcorii de acasă. Iar soarele - nici nu mai vroia să-l vadă, de-ajuns cât m-a ars, se gândea. Dar cum dădea să se întoarcă, cum auzea cântecul acela pe care fata cu ochii mari şi verzi îl cântase pentru el şi nu-i mai venea s-o ia înapoi. După o vreme toate amintirile se topiseră, dar cântecul tot îl auzea. Pesemne că fata e vrăjitoare, cum spunea şi mama, iar eu nu ştiu leacul care să mă scoată de sub vraja ei.

Într-o noapte se culcă pe o stâncă. Abraia veni şi se aşează lângă dânsul şi îi atinse cu buzele o pleoapă. Atunci muntele se făcu mic mic de tot şi el începu să se dea cu un balon de fum pe marginea soarelui, soarele era acum o portocală mare, cea mai mare portocală din Împărăţie, parfumată şi răcoroasă, iar el se învârtea vesel ca într-o roată de bâlci. Încercă s-o ia în braţe, dar de cum o atinse se trezi din vis ţinând de mână un om mic şi negru. "Macuna hatata, fratee" spuse negrul în timp ce îi înfăşura pe mână o brăţară din frunze arămii. Muab avea pesemne o privire nedumerită, căci omuleţul îi explică: "Adică nu-ţi mai face griji, fii fericit, Macuna hatata, viaţa e frumoasă. Trăieşte clipa, frate, mâine cine ştie pe unde o să fii? Şi, ia zi, eşti demult aici? Arăţi cam obosit... Cum ţi se pare vremea, dură, este? Ce-ai văzut până acu'? Ai fost în pădurea de la orchestră? Cum ţi s-a părut bucata aia de muzică contemporană, cam dură, ha? Ştii, nouă nu prea ne plac chestiile astea organizate, şi noi suntem artişti, avem formaţie de percuţie, cântăm la crengi de copac, fiare, pahare, tot ce vrei. Cântăm când vrem, nu ca ăştia din orchestră care repetă toată ziua, se forţează, se chinuie. Şi ia zi, vrei să ajungi la Templu? Nu te sfătuiesc, cine ştie cum o să te primească, fiind străin.... Mai bine stai aici cu noi, facem focuri din ierburile astea, cântăm, dansăm şi luptăm pentru libertate. Poate vrei să vezi cavaleri, am mai auzit asta, păi cavalerii sunt plini de fiţe, tu nu pari genu', mai bine rămâi cu noi, noi luptăm pentru egalitate. În Împărăţia asta nu e deloc egalitate, frate, fiecare face cum îl taie capu'. D-aia nici nu plecăm de-aici, ce crezi că ne e uşor, ce nu ne-ar fi bine să venim şi noi să trăim ca voi, la umbră? Da' nu vrem, frate, nu vrem să-i lăsăm chiar aşa să facă ce li se scoală. Deviza noastră e: dacă nu îi dominăm, măcar îi încurcăm. O să te simţi la noi ca acasă, frate. Ştii, noi ne-am născut aici din greşeală, noi suntem verzi de fapt." Muab văzu că în spatele său apăruseră o mulţime de omuleţi, unii negri, alţii galbeni, alţii roşii, alţii aproape portocalii... Negrul vorbea aşa de repede că Muab nici nu apuca să răspundă şi cât ai clipi îi termină o brăţară de frunze cu o fundă: "Gata, acuma suntem fraţi, eşti de-al nostru, Macuna hatata! Pentru tine o dăm ieftin, că eşti ars tot şi obosit şi probabil vii de departe, tocmai de la fraţii noştri din Împărăţia Verde. Dă-ne doar pălăria ta, de-acum n-o să mai ai nevoie de ea şi o să-ţi cântăm", şi începură să bată în tot ce găseau primprejur şi să danseze. Muab se simţea bine, nişte copaci ascuţiţi făceau o umbră răcoroasă care îi amintea de casă, şi din cauza arsurilor pe care i le făcuse soarele pielea îl mânca şi îi dădea o energie ciudată, începu să danseze, şi să cânte cu ei: Macuna hatata, Macuna hatata, viaţa e de-a gata, să ne bucurăm, să nu ne forţăm... Se simţea ca unul dintre ei şi nici prin gând nu-i trecea să mai plece.

Dar deodată se auziră nişte bătăi puternice în scândura lată de deasupra. Scândura asta era pentru omuleţi ca un acoperiş, stătea sprijinită în vârful a patru copaci ascuţiţi sub care se adăposteau. Muab crezuse la început că scândura era doar o ramură mai lată a unuia dintre copacii ascuţiţi, dar îşi dădu seama privind acum în sus şi văzând-os-a făcut aproape portocalie, că asta trebuie să fie chiar Sfânta Scândură despre care îi vorbiseră muzicienii, care îşi schimbă culoarea după cum o luminează soarele. Omuleţii se opriră din dans şi începură să se foiască nerăbdători: "Şşşşşttt, opriţi-vă fraţilor, să vedem cine a venit azi." "Poate ne-a adus ceva" "Dacă e chiar ea, să-i cântăm ceva?" "Nu, nu, mai bine nu, nu ştiţi cum se enervează când cântăm?", şi şuşotiră aşa în continuare, dar Muab nu îi mai auzea, văzuse printre găurile din scândură rochia ei. Nici nu-şi mai amintea cum arăta rochia ei, dar era sigur că asta văzuse şi aproape fără să-şi dea seama începu să se caţere într-unul din copaci spre scândură. Muab nu se mai căţărase în viaţa lui, şi cum pielea îi era arsă, ajunse sus tot zgâriat şi plin de sânge. Abraia când îl văzu înţepeni de uimire, ea care nu se pierdea uşor cu firea, şi la început nu spuse nimic. Muab era aşa bucuros că o vede, încât nici nu-şi dădea seama că se ţine doar de o crenguţă gata să se rupă. Se ferea, însă, să pună piciorul pe Sfânta Scândură de frică că o să-l arunce cât colo şi n-o s-o mai vadă. Se priviră aşa tăcuţi un timp, apoi Muab îşi luă inima în dinţi şi spuse: "Macuna hatata!"
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer