Aici nu există păsări. Doar cer curat și o liniște apăsătoare. Apoi, băiețelul găsește una. Neagră, cu pene lucioase și ochi adânci ca noaptea. O ia acasă. Pasărea începe să vorbească. Nu ciripește, ci vorbește. Cu vocea bunicii moarte de pe Pământ. Apoi cu vocea unui coleg pierdut în tranziția spațială. Mama începe să plângă. Tatăl omoară pasărea. A doua zi, apar două. Apoi patru. Din ce în ce mai multe. Stau sus pe case și vorbesc. Și lumea începe să-și amintească. Ce-au făcut. Pe ce planetă. Și de ce au fugit.
Caterina Tudorache
Alo, șefu. Cică mai e una. Aoleo. De care. Ce care? Ce mai e? Una. De care? Albastră, șefu. Aoleo. Avem oameni? Nu, șefu. Toți e la aia roșie, abia a plecat. Aoleo. Ce facem? Ăia din concediu. Cine? Petre? Da, mai bine lipsă. Cum dom'le tocmai azi. Bă, da' ești sigur. Albastră de tot? Da, șefu. Nu mă crezi. Bă, e grav. Șefu, da' nu ar trebui să suni și mata pe Șefu? Aoleo. Dacă află de a doua, picăm toți. Cei doi tăcură. Știi ceva. E o singură soluție. Fugi de ia niște vopsea și hai să o facem pe asta neagră.
Irina Suceveanu
La azilul de bătrâni, lumina din sala de mese e stinsă. În camera cincizeci, veioza de pe noptieră încă își aruncă pe podea conul de lumină, deși ora stingerii a trecut. Îngrămădită în pat, Ana își trage cuvertura până sub barbă îmbrățișând albumul cu poze. Aș vrea să îți ofer întreaga planetă, îi spusese el în timp ce cu pensula îi desena în palmă un cerc tremurat. Dar asta e tot ce am. Un paradis, îi răspunse ea. Apoi închise ochii. Curând, dragul meu. În stradă, stâlpii de beton poartă mii de cabluri de telefon.
