Nu mai știu exact când a început să-mi vorbească. A spus ceva de genul arată-mi calea. Ca și cum aș avea un fel de lămpaș spiritual. Am zis bine, crezând că e vreun efect secundar de la ceaiul de plante. Dar vocea a insistat. Zicea că e Eul meu interior. Că vrea să se exprime, să respire. Am început să-l luminez. Meditație, un workshop scump de autenticitate. Într-o noapte, a ieșit. Literalmente. O chestie umedă, diformă, cu vocea mea din liceu. A zis că-i place aici. Apoi s-a întins, s-a umflat și m-a înghițit.
Marina Borzescu
Brusc tunelul deveni și mai îngust. Ei, atenți, înghițiți de întunericul absolut, mergeau de-a bușilea, o cădere în alt tunel ar fi fost fatală. Doi prizonieri azvârliți în afara timpului, nici nu mai numărau zilele. Fata visa un loc primitor, unde să uite totul. Soldatul scoase o bucată de ciocolată și o împărți cu ea. Ascultă, șopti fata, cred că am ajuns. E o piatră aici, să o împingem. Surprinși de arsura soarelui, strigară. Pleoapele lor au închis lumina în spatele ochilor și apoi, cei doi se priviră uimiți.
Dan Banu
Dacă nu ați înțeles ultimul meu text, o să încerc să vi-l explic în 2-3 cuvinte: în ciuda absenteismului comunicațional dictat de bruiajul lexical și morfosintactic supraîncărcat semantic și a sofisticării sensurilor ce conduce la o lipsă a înțelesului, inflexibile în greutatea lor semantică, trebuie remarcată profunzimea ce transcende silogismelor uscate ale rațiunii plasându-se în proximitatea esteticului generat de un universalism aspirațional decuplat de social, revendicându-i contiguitatea.
