În orașul uitat de Dumnezeu o fată, mereu în negru, deschisese un restaurant. Dacă un bec chior îți apărea în noapte erai invitat. Copila gătea cu un fel de carne dulce. Se topea în gură. Un gust rafinat care provoca dependență. Odată intrat erai blestemat să te întorci iar și iar. Chiar dacă îmbătrâneai de fiecare dată. Și știai că lași în urmă, presărate ca un condiment, frânturi din viitorul tău. Și frigiderul? Care frigider? Ăla din titlu. A, păi în el se puneau doar legume. Carnea de om era în lăzi frigorifice.
Andra Toropoc
După autogol am rămas fără contract, echipa a retrogradat iar acasă vechiul Fram s-a bombat de la suprasarcină încât s-a smuls singur din priză. Cariera mea se dusese și nu mai aveam niciun rost. Am privit prin pahar magneții luați din cantonamente și-am decis că fără fotbal nu pot trăi. Cablul era ademenitor, m-am imaginat mov cu el la gât, cu limba atârnând și m-a cuprins greața. Atunci mi-am amintit de zeama de murături, am repus agregatul în funcțiune și l-am umplut cu panaceul clasic și cu noi sticle de vodcă.
Elena Fermuș
A fost frig în primăvara aceea. A și nins; zăpada mieilor. Bunica a pus într-o căciulă veche-mblănită toți puii, abia ieșiți din ou, și i-a adus în casă. Spre bucuria nepoatei, care și-a lăsat păpușile și-a piuit cu ei, de bucurie. Când s-a-ndreptat vremea, bătrâna i-a scos la soare. S-alerge. Să crească. Într-o zi, întoarsă de la școală, cea mică nu și-a mai găsit prietenii-n bătătură. Erau tranșați în frigider, într-un lighean mare. Cea dintâi durere. A plâns mult. A pus flori peste ei. Și căciula veche-mblănită.
