Brusc, supliciul se încheie, coatele și genunchii îmi mulțumesc. Sala în care am intrat e imensă, cel puțin 20 metri înălțime, tavan plat, plin de bolovani pe jos. Și atunci apare minunea, pentru care venisem pregătiți, care era acolo pentru noi, mult mai reală și puternică decât orice așteptare. În urmă cu 168 milioane de ani, un sauropod de vreo 50 de tone - dinozaur erbivor, cu gât lung și patru picioare, s-a plimbat agale pe malul unei lagune. Urmele pașilor săi s-au uscat, au fost acoperite de sedimente, s-au transformat în calcar jurasic (chiar în zona ce ulterior va deveni masivul Jura din Franța). Mai apoi, fisuri ce s-au lărgit au creat Peștera Castelbouc, iar surpriza speologilor francezi contemporani la vederea urmelor din tavan (contra-amprente ale pașilor bestiei blânde) a fost nemărginită. Împreună cu Cosmin Nistor, alături de care facem fotografie de peșteră de 25 de ani, am venit să imortalizăm ceea ce deja a sfidat timpul - galeria pașilor de dinozaur.
Ceea ce facem se numește cu adevărat foto - grafie. Adică desenăm cu lumină, la propriu, în întunericul peșterii. Aparatul stă cuminte pe trepied, după ce am încadrat astfel încât să găsim cea mai elocventă poveste vizuală. Odată declanșat, luminile fixe montate de Cosmin impresionează senzorul. Timp de câteva secunde, tot Cosmin e cel ce va plimba un fascicul luminos pe tavan pentru a evidenția urmele de pași. După încercări ce ne ajută să corectăm ce nu ne place, avem imaginea finală.
Povestea din Peștera Castelbouc e unică pentru că fiecare peșteră e unică în felul său. Uneori trecem prin apă pentru a ajunge unde dorim, alteori coborâm pe coardă, iar în rare cazuri, peștera e enormă și nu e nevoie să ne aplecăm deloc. Ceea ce se repetă, însă, e abordarea noastră, ca echipă. Cosmin e maestrul de lumini, eu mă ocup de încadrare și poveste (alteori povestea e a coechipierului meu), iar colegii noștri devin personaje ale întâmplării dintr-o lume ascunsă și îndepărtată. Uneori ajungem să concepem anumite imagini special pentru ei, grozav privilegiu pentru noi.
Fotografia de subteran e foarte restrictivă - ai aceleași personaje, cu echipament specific, pentru care însă, de fiecare dată, trebuie să creezi mereu alte întâmplări vizuale neobișnuite. Totul într-o lumină care nici să nu dezvăluie tot, nici să nu ascundă. Totul într-un mediu restrictiv, rece, umed, plin de pericole. Dar atât de generos în unicitatea sa!
Atâta vreme cât ne plimbăm bananele încărcate prin târâșuri și lacuri subterane, sunt șanse mari să aducem în exterior noi întâmplări din adâncuri. Ieșirea din zona îngustă, printre bolovani și mușchi, e cea care ne aduce la realitate, acolo unde lumina venită din cer își schimbă mereu poziția, iar oamenii ne inspiră mereu cu diversitatea lor.
(click pe oricare fotografie pentru slideshow)
