Auzi scârbavnicu, să-mi zică el mie că, mă scuzați, bucile mele sunt ca două lubenițe de vibrează ușor când le bați să vezi dacă sunt coapte și că zâmbetu meu e ca o floare care se răsucește după soare, de parcă io aș fi tirbușon și că ochii mei îs ca două cireșe care-l îmbată, de parcă ar fi zău prunele lu Dobrin și buzele îs moi și umede ca mușchiu din miezu pădurii, acolo unde-și fac mistreții nevoile. Vai, m-am enervat așa de tare că m-am apucat să-i calc rufele. În picioare. Cu el înăuntru.
Fabiola Stoi
Sigur i-ar fi zis, dacă era ceva grav. Pe masa de călcat erau așternuturile de ieri, petele de sânge s-au spălat, bine ar fi să nu mai apară, dar în fiecare dimineață e la fel. O ușoară pneumonie, tratament și niște controale, îi spusese el râzând după vizita la doctor. Totuși, nopțile tușea până la epuizare. Termină de călcat, dar îngrijorarea încă îi șifona inima. Seara ieșiră în ninsoare. Totul era alb, neatins. O strânse în brațe, cum ai strânge o clipă între pleoape: Uite, așa arată raiul pentru mine, iubito.
Caterina Tudorache
Liniște. Vorbește pârâta. Domnule judecător, eu venisem de la schimbul 2, eram obosită. Am pus de ciorbă și zic să și calc ceva. Și a intrat Guzem. Unde? În casă. Unde? În Izmir. Nevasta îl înșală, știți? Nu o sufăr. Ei se certau, eu stăteam priponită. Cum, doamnă? Pe canapea, în fund. Și? Apoi l-am băgat în priză. Pe cine? Fierul. Am pus cămașa, fierul si după aia a apărut Emir. Unde? La televizor, domnule. O oră nu am mai respirat, dar să știți că ei sunt bine. Cine? Emir și maică-sa. O dulce.
