Aș vrea să pot spune că am ajuns în culmea fericirii, dar mai am de așteptat. Vreo trei-patru vieți, așa. De fapt, nici nu știu ce-i aia. Și nici dacă-mi trebuie așa ceva. Momentan, mă mulțumesc cu firimituri. Ca atunci când vine fiu-meu să mă pupe, din senin, sau când mă bate pantoful stâng și găsesc loc liber în tramvai. Să vedeți fericire pe mine în serile cu lună plină. Îmi iau un aer visător, o țigară, scot nasul pe geam, și mă cațăr cu înfrigurare până la cele mai înalte sfere din univers. E un aer excelent.
Caterina Tudorache
Azi, vineri, mi s-au rupt singurii mei pantaloni. Acum 5 ani, ar fi fost o tragedie. Ac, ață. N-am. Mâine caut prin oraș. O dată am găsit și o plapumă. Ce bine a fost iarna aia. Găsisem și un milos la restaurant. Ciorbă caldă, loc ferit. Boierie. Nu toți anii sunt la fel. Vei spune că am atins pragul de jos. Nu. Acum sunt zeul meu. Sunt cel mai fericit om de pe strada asta. Nu mai am griji, supărări. Nu mai lupt pentru nimic, nu mai am ce să pierd. Ai 5 lei? Nu îi beau. Dar să am să îi dau unuia mai sărac ca mine.
Alexandrina Deaș
Îl știi pe tipul care avea totul: bani, carieră, o cramă premiată și o iubită perfectă pentru el, cum zicea lumea, și cam plictisitoare, dar asta nu mai contează. Tipul ăsta ajunsese acolo unde toți voiau să fie, în lumina reflectoarelor. Apoi a întâlnit-o pe ea. Un zâmbet, niște cuvinte aruncate aiurea. Pentru prima dată, el nu mai era doar un nume. Și a realizat că unele culmi sunt doar o scuză. Pentru că, ceea ce contează cu adevărat, e să ai pe cineva care să nu te lase să umbli cu șosete desperecheate.
