De sub un pat, însă, se înalță un fir de iarbă, iar prin acoperișul unei case au crescut flori portocalii, ca niște trompete. Furtuna a strâns pe cerul deasupra bisericii o baie de fulgere violet. Și poate cel mai duios dintre toate este mesajul Mariei, "tati, te iubesc", pe peretele casei lor care a ars ca o torță. Poate nu este povestea unui sat abandonat. Poate este despre natura care-și revendică ce este al ei, oameni care găsesc bucurie și blândețe chiar și în cele mai amenințătoare circumstanțe.
Acum, tanti Irina trăiește la Sulina, Maria e studentă la Timișoara, doar biserica a rămas nealterată de timp și vreme. Când Sfiștofca va fi peste ani și ani doar movile, biserica se va înălța, probabil, la fel de falnică peste memoria acestui sat lipovenesc. Nu pretinde nici tristețe, nici remediere, ci pur și simplu acceptare - toate poveștile au un sfârșit, care nu le face mai puțin prețioase. Și cu această împăcare, noaptea devine despre lumina lunii pline, casele părăsite îți dezvăluie intimitatea celor care au trăit în ele, iar natura crâncenă capătă un firesc neașteptat.
(click pe oricare fotografie pentru slideshow)
