Animalele sălbatice apar ca prezențe care aparțin pe deplin acestui univers neîmblânzit, ele nu pozează, nu se dezvăluie, ci există - libere, distante, guvernate de legi mai vechi decât omul. În acest spațiu auster ele devin pur gest, pură intenție, o tensiune fină între a fi văzute și a dispărea, un simbol al libertății discrete. Nu domină cadrul, nu îl umplu, ci mai degrabă îl activează, transformând liniștea în așteptare, amintindu-ne că esența vieții nu se arată celor grăbiți și superficiali. Privirea lor, prinsă într-o fracțiune de secundă, poartă memoria unei lumi care nu cere permisiune, nici nu oferă explicații - este atenția însăși, ascuțită și calmă, adaptată unor condiții în care supraviețuirea este o artă tăcută.
Pentru mine ca fotograf, minimalismul nu este doar o estetică, ci o transformare interioară. Mă obligă să fiu prezentă. Nu pot ascunde emoția în spatele decorului sau al culorilor excesive. Fiecare cadru este sincer și vulnerabil, la fel ca starea mea interioară din acel moment. De multe ori, imaginile pe care le creez nu vorbesc despre ce văd, ci despre cum mă simt. Atunci când ridic aparatul, renunț conștient la zgomotul vizual din jur (sau interior) și păstrez doar ceea ce contează. O linie, o umbră, o privire. Fotografia a devenit pentru mine mai mult decât un act tehnic sau o formă de documentare. Este un mod de a privi. Alegând să exclud, învăț să văd mai clar. Nu mai caut imaginea care impresionează, caut imaginea care rămâne, lăsând tăcerea să vorbească în locul meu.
Pentru privitor, această fotografie nu oferă răspunsuri rapide, ci spațiu. Spațiu pentru interpretare, pentru proiecție, pentru respirație. În golul aparent el își poate aduce propriile stări și se întâlnește cu propria lui nevoie de simplitate. Astfel, omul nu mai este doar consumator de imagine, ci co-autor al sensului ei.
(click pe oricare fotografie pentru slideshow)
