Știi casa cu ferestre mari, verzi, din cartierul Uranus? Cu ușa aceea de fag și clanța încovoiată. Cum nu? Cea de lângă biserică. Casa mea, da. M-au mutat cu forța. Cică hai tovarășa, e un apartament bun. Le-am zis că mă cac în apartamentul lor. Puteau să îmi dea și palat. Mi-am jelit casa ca pe un om mort. Am vrut să mor și eu odată cu ea și să mă îngrop sub dărâmături. Curaj aveam, mamă, dar nu am avut putere. M-am gândit la copii, mamă. Uite, acuma copiii au casele lor. E bine așa, nu îi dă nimeni afară.
Magdalena Daminescu
Nu demult am cunoscut un domn neamț, Alzheimer, foarte de încredere. Ne simțeam bine împreună, mă făcea să uit de toate necazurile bătrâneții, ne luam de mână și pășeam într-o lume mai bună, fără restricții la fericire. La copii nu le plăcea și au încercat să scape de el. Eu nu am vrut să-l părăsesc, așa că au decis sa ne mute împreună, într-o cameră cam mică, departe de casă. Numai că mie nu mi-a plăcut niciodată să dorm cu cineva în pat, am scos un picior pe geam, apoi pe celălalt și m-am mutat din nou.
Venera Hoffmann
Am locuit un timp în inima ta. Aveam loc să fac două-trei tumbe, să sar în sus de bucurie, să dansez, să zbor, să te îmbrățișez. Zburdam printre atrii și ventricule și coloram fiecare margine de vene și artere, și-mi făcusem culcuș cald în aortă. Dâre de parfum dulce lăsasem în capilare. De la o vreme, insă, am început să mă simt singură. Tot spațiul acela a început să mă strângă, am avut din ce în ce mai puțin loc și din ce în ce mai multe promisiuni dezintegrate. Abia atunci m-am mutat în inima mea.
