- Dragă Marty, mi-am dat seama că încă nu ți-am spus că Bach și-a pierdut vederea spre sfârșitul vieții. Tot așa și Händel. În acest lucru tragic, cei doi, născuți în același an, în aceeași parte a lumii, s-au asemănat.
- Din păcate...
- Culmea a fost că i-a operat pe amândoi, fără succes, același doctor englez.
- M-ai întristat.
- Știu. Și mie mi-a părut foarte rău când am aflat. Hai să încercăm să ne înveselim făcând o scurtă călătorie în timp la Leipzig.
- Cu nava mea?
- Cu.
.................................................................
- Unde suntem?
- Chiar în locuința lui Johann Sebastian Bach. Pe el nu-l văd încă.
- Ssst... stai puțin să ne uităm peste umărul femeii care scrie ceva într-un caiet.
- Mă uit eu, că-s mai înalt. E ceva ciudat aici, Marty. Nu știu ce s-a întâmplat, dar nava ta ne-a adus în casa Bach, la câțiva ani după moartea lui. Femeia nu-i alta decât Anna-Magdalena, mai în vârstă.
- Cred că s-a produs o mică deviație la aparatura mea, din pricina magnetismului pământesc. Ce ciudă îmi este!
- Lasă, acum dacă tot suntem aici, putem trage cu coada ochiului să vedem ce scrie ea acolo. Pe mine mă interesează.
- Și pe mine.
- Scrie despre soțul ei. Îi face portretul. Să vedem: "Aș fi ridicolă dacă aș încerca să spun că Sebastian era frumos. În familia Bach sunt puțini bărbați cu adevărat frumoși, dar trăsăturile feței lui răsfrângeau întreaga sa forță spirituală. Era impresionantă îndeosebi fruntea înalt boltită și ochii cu sprâncenele puternic arcuite, pe care le încrunta mereu datorită gândirii profunde. Când l-am cunoscut, ochii lui erau neobișnuit de mari, dar, în anii de mai târziu, suferințele și munca peste măsură i-au obosit și i-au micșorat astfel că pleoapele s-au lăsat tot mai mult peste ei. Privirile păreau a i se îndrepta înăuntru cu o nemaipomenită intensitate și lucrul ăsta i se citea pe față. Avea ochi ce iscodeau în adâncul sufletului și expresia lor părea, uneori, aburită și tainică. Gura lui era lată și mobilă. Stăruia în jurul ei expresia generozității și, la colțul buzelor, mijirea unui surâs neîntrerupt. Avea bărbia lată și pătrată, care numai astfel izbutea să-i țină în echilibru fruntea imensă. Nimeni nu-l putea privi o dată, fără a-l mai privi din nou, deoarece făptura lui radia ceva cu totul deosebit, care trebuia să se transmită tuturor. Personalitatea lui era o îmbinare minunată de măreție și modestie; deși conștient de forța sa, nu dădea nici o importanță faptului că era chiar dânsul purtătorul acestei forțe, pentru că nici nu se gândea la ea. Muzica singură îl înflăcăra și părea adesea convins că hărnicia, munca încordată și credința pot ajuta pe oricine să ajungă la fel cu el."
- Știi ce m-a impresionat pe mine cel mai mult, din aceste descrieri?
- Sunt multe lucruri care te-ar fi putut impresiona, așa că spune-mi tu!
- M-a impresionat îmbinarea dintre "măreție și modestie".
- Ai dreptate. Modestia este o mare calitate, iar atunci când însoțește un om superior celorlalți, ea devine cu atât mai de preț.
- Modestia lui Bach este prima calitate prin care îl simt mai uman, mai aproape de noi.
- De... noi? Mă bucur că te simți și tu om. Te pomenești că or să-ți crească până la urmă și două urechi.
- Muzicale!
- Nu vrei să mai aruncăm o privire la caietul Annei-Magdalena?
- Cum să nu.
- Interesant. Ea își continuă descrierea, de data asta referindu-se la o parte a corpului foarte importantă pentru un muzician instrumentist. Ascultă: "Vreau să amintesc aici că Sebastian avea mâini deosebite. Erau mâini mari și din cale-afară de puternice, încât cuprindea cu ele intervale neobișnuite pe claviatură. În timp ce cu degetul mare sau cel mic apăsa câte o clapă, celelalte degete le putea folosi ca și când mâna i-ar fi fost cu desăvârșire liberă. Era în stare să execute cu cea mai mare ușurință triluri cu oricare deget al fiecărei mâini, continuând totodată să cânte vocile cele mai savant împletite. Mai am și azi impresia că pentru el nimic nu era imposibil pe clapele pianului și pe tastele orgii. Rezolva totul cu cea mai mare ușurință. Pe lângă asta mai susținea că iscusința și arta și le datorează doar sârguinței, încât toți cei care muncesc cu tragere de inimă pot ajunge la fel cu dânsul."
- Frumos... iarăși văd cum se îmbină "măreția cu modestia". Sunt pătruns. Și când te gândești că înainte, un puști neînsemnat ca mine se lăuda mereu, cât îl ținea gura, pentru toate prostiile. Mi-e rușine!
- Sărăcuțul Marty! Nu trebuie să te rușinezi de micile tale îngâmfări. Ești doar un copil cu caracterul în formare. Mai "furăm" ceva peste umărul iubitoarei soții?
- Poate scrie ceva și despre muzică.
- Chiar scrie despre unul din momentele fericite și gingașe ale vieții sale lângă marele muzician: "... Îmi aduc aminte că se întâmpla ca Sebastian să se scoale chiar în toiul nopții și, aruncându-și pe umeri o haină ponosită, să cânte un ceas sau două. O făcea atât de delicat, încât niciodată n-a tulburat somnul copiilor noștri, mai curând cred că sunetele le-au îndulcit visele. Eu rămâneam fericită și amuțită în așternut și urmăream cum muzica inundă casa cufundată în întuneric. Luna își trimitea uneori razele prin fereastră, învăluind în argint silueta lui nemișcată. Mi se părea atunci că aud răsunând cântecele din pridvorul raiului, deoarece noaptea el nu cânta decât melodii senine, și mi s-a întâmplat ca, sub mângâierea armoniilor gingașe izvorâte de sub degetele lui, să mă cufund din nou în cel mai dulce somn înainte ca Sebastian să se fi întors lângă mine."
- Mi-ar fi plăcut și mie să mă mângâie muzica lui Bach și să visez frumos!
- Dar voi nu visați.
- Nu, dar tot mi-ar fi plăcut.
- Cred. Și nu numai ție. Mai vrei o dovadă?
- De ce nu.
- Știi că lui Bach nu-i plăceau laudele. Cu toate astea, nu a rămas nepăsător atunci când un student, după ce i-a ascultat una dintre cantate, a exclamat: "La auzul acestei muzici simt că, măcar o săptămână, nu sunt în stare să fac nimănui vreun rău!"
- Poate avea muzica un asemenea efect benefic? Vezi, dacă noi n-avem așa ceva...
- Hai acasă și îți spun mai multe.
- Hai! Ascultăm ceva pe drum?
- Bună idee! Ce propui?
- Mie mi-a plăcut foarte mult Aria pe coarda Sol.
- Am ajuns! De fapt, tu știi deja din experiența antichității. Sau... ai uitat cum am plecat val-vârtej din India când ai aflat că ei întrebuințau muzica, printre altele, în experiențe hipnotice.
- N-am uitat nici asta și nici felul în care muzica lui Orfeu îmblânzea până și fiarele pădurii.
- Să știi că există documente care arată că și mai târziu, în Evul Mediu, muzica era folosită în scopuri benefice, chiar și în scopuri de vindecare. Mai ciudată pare ideea că prin muzică puteau fi vindecați și cei mușcați de tarantule (niște păianjeni periculoși). Exista o melodie specială și italienii au inventat și un dans, numit "tarantela".
- Asta era atunci. Dar eu cred că pe ai mei îi interesează ce credeți azi despre efectul muzicii.
- Eu nu am date concrete, însă am auzit că în medicină se practică terapii pe bază de muzică și rezultatele sunt spectaculoase. Ca să te distrezi puțin, am să-ți spun și despre experimentele făcute pe animale.
- Ca Orfeu...
- Aceea-i o legendă, dar aici s-au făcut măsurători concrete și s-a constatat că vacile sunt mai mulțumite și dau lapte mai mult atunci când ascultă muzică. De fapt, nu orice muzică. "Joienelor" le place... Bach!
- Nuu se poate!
- Să nu crezi acum că muzica lui Bach e la nivelul văcuțelor. Dar efectul benefic simțit și mărturisit atunci de tânărul student se pare că este universal.
- Și iată că am revenit la Bach.
- Am revenit ca să ne putem despărți de el.
- Ceva special?
- Totul a fost special, dar pentru tine s-o mai găsi un supliment. Imediat după moarte nu a mai fost "la modă". Pentru tânăra generație de atunci, el era pomenit ca "bătrânul Bach" sau "peruca ponosită". Impresionantă rămâne atitudinea Annei-Magdalena, care, plină de curaj și de încredere în valoarea geniului soțului său, a avut tăria să afirme: "Am în sufletul meu nestrămutata convingere că el va trăi atâta timp cât va trăi și muzica!"
- Mi-a plăcut atât de mult cum ai încheiat. Asta nevastă! Așa una mi-aș dori și eu! Să mă înțeleagă, și să îmi aprecieze geniul.
-?! Nevastă? Geniu? Iar glumești?
- Am gândit în perspectivă. În patru-cinci sute de ani îmi vine și mie vremea să mă-nsor, așa că nu strică să mă pregătesc sufletește.
- Pregătește-te Marty, pregătește-te! Timpul zboară...
Hahahahaha! Cât de prevăzător este marțianul nostru. Se și gândește la însurătoare. Momentan, noi îl vom revedea peste o săptămână.
(va urma)