- Printre picături, până îți găsești tu o nevastă bună, dacă-mi dai voie, am să-ți spun ce s-a mai întâmplat în lumea muzicii, după Bach.
- Hai, spune-mi, că-s curios!
- Fiii lui Bach și alți câțiva compozitori de după "bătrânul Bach" au fost cei care, prin lucrările lor, au pregătit un alt mare moment din istoria muzicii: clasicismul vienez. La el vom "staționa" și noi doi ceva mai mult, întâlnindu-ne cu cei trei reprezentanți ai acestui curent: Joseph Haydn, Wolfgang Amadeus Mozart și Ludwig van Beethoven.
- Să nu răcim, dacă stăm în curent...
- Ha-ha! Eram aproape sigur c-o să zici așa. Acum m-ai făcut să mă simt dator să-ți spun și despre asta câteva vorbe. În muzică, exact ca în toate celelalte arte, fiecare epocă și-a pus o anumită amprentă. Caracteristicile clasicismului muzical vienez...
- De ce îl numești "vienez"?
- Pentru că în orașul Viena au trăit o mare parte a vieții și, mai ales, au compus cei trei mari muzicieni.
- Scuze pentru întrerupere, dar eram nelămurit.
- E-n regulă. Reiau. Caracteristicile clasicismului muzical vienez, rezumate pentru un marțian meloman, cam astea ar fi: se cristalizează noi genuri și forme potrivite cu un alt limbaj muzical - acela omofon. Nu sta cu gura căscată, că îți explic acum ce vreau să spun.
- Ce bine mă cunoști!
- Despre limbajul polifonic știi deja. Era vorba despre mai multe voci care se imitau și se întâlneau, fiecare având drumul ei, dar potrivindu-se cu celelalte. Drumul lor, dacă vrei, este orizontal. Îți mai arăt acum o astfel de lucrare: Invențiunea în re minor de Bach.
- Ce clar se vede cum o voce merge după cealaltă. De fapt, numai vizual putem spune că vocile merg pe orizontală. Urechea urmărește linia melodică în alt mod.
- Desigur! Ai sesizat perfect. Încetul cu încetul, vocea superioară a devenit principala purtătoare a melodiei, celelalte voci susținând mai mult armonia. Numim asta omofonie și, tot ca să-ți fie ție mai simplu, privim acum întâlnirea vocilor pe verticală - o voce acompaniată de celelalte, fie prin acorduri, fie prin alte procedee. Se vede în exemplul de mai jos: Rondo Alla Turca de Mozart. Melodia apare la vocea de sus. Restul vocilor doar acompaniază.
- Am înțeles. Ce muzică frumoasă! O simt diferită de tot ce am ascultat până acum.
- Atunci pot să te lămuresc și în privința genurilor și formelor noi. Dacă în polifonia vocală, o formă potrivită a fost motetul sau în polifonia instrumentală - fuga -, acestea nu se mai potriveau deloc cu omofonia. S-a potrivit, în schimb, forma de sonată - o construcție superioară bazată pe "lupta" dintre două teme muzicale -, sau alte forme.
- Stai puțin, că iar am o nelămurire. Am auzit și până acum cuvântul "sonată".
- Era vorba despre sonata preclasică, pe care o putem socoti un fel de strămoș al sonatei clasice. S-a folosit acest cuvânt tocmai pentru a se pune "punctul pe i", adică a se specifica faptul că este o piesă instrumentală și nu una vocală. Ia uită-te în dicționarul tău miraculos și apasă butonul limbii italiene. Oprește-te la cuvintele "cantare" și "suonare".
- ... "cantare"... a cânta din gură... "suonare"... a cânta la un instrument. Cu ocazia asta, cred că am mai înțeles ceva.
- Ia zi!
- Păi, dacă sonata vine de la "suonare", cantata - care e lucrare vocală -, nu vine de la "cantare"?
- Ba da. Nu ești tu deșteptul Martelui?
- Suunt! Mă-ntreb cine-o fi deșteptul Pământului...
- Forma de sonată era aplicată unei părți - de exemplu, primei - , dintr-o lucrare mai mare, în trei sau patru părți.
- Probabil că acelea sunt noile genuri.
- Chiar așa. Acum n-aș vrea să te contrariez iarăși, dar denumirea de "sonată" s-a aplicat și formei, dar și unui anumit gen de lucrări instrumentale. Alte genuri noi, proprii clasicismului, (eu ți le spun pe cele mai importante) sunt: cvartetul de coarde, concertul pentru un instrument solistic și orchestră, simfonia. Un singur lucru vreau să mai adaug, acela legat de atitudinea compozitorilor clasici, veșnic în căutarea frumosului, a perfecțiunii, pe cât posibil fără implicarea propriilor frământări.
- Adică nu te lăsau să vezi dacă suferă?
- Nu prea te lăsau. Încercau să se prezinte, prin arta lor, surâzători, amabili și optimiști. Până și momentele de dramatism din compozițiile clasicilor aveau o înălțime sobră, universală.
- Mi-ai spus trei nume.
- Despre ei îți voi vorbi, chiar în ordinea în care ți i-am enumerat, pentru că în această ordine au apărut pe scena lumii și a muzicii: Joseph Haydn, Wolfgang Amadeus Mozart, Ludwig van Beethoven.
- Asta înseamnă că vom începe cu Joseph Haydn.
- Nu era greu de ghicit. Da. Vom începe cu Haydn... de data viitoare...
Ați ghicit și voi? Joseph Haydn va deveni următorul compozitor de care ne ocupăm în episoadele viitoare. Precis o să vă placă muzica și personalitatea lui. Cu Marty ne revedem peste o săptămână!
(va urma)