- Haydn a compus mult?
- Oho! Enorm! Cred că, dacă nu s-ar fi pierdut foarte multe lucrări sau dacă "drăgălașa" lui soție nu și-ar fi făcut bigudiuri din altele, numărul ar fi putut să fie dublu, ori pe aproape... Dar și așa, în urma unor îndelungate căutări și catalogări, cei ce s-au ocupat cu clasificarea operei lui Haydn, au ajuns la cifra de 1.700.
- Dar știu că a muncit omul ăsta în viață... mai ceva ca un marțian...
- Ha-ha! Chiar așa? Nu te pot contrazice, iar în privința lui Haydn, se știe că a avut o putere de muncă extraordinară și că, practic, din zorii zilei și până târziu în noapte el lucra fără oprire.
- Ai cumva lista aceea a lucrărilor sale?
- O am și pot să ți-o și arăt.
- Nu mă pricep eu prea bine, dar văd notate aici simfonii, uverturi, concerte, alte lucrări pentru orchestră, apoi muzică de cameră: cvartete foarte multe, triouri, sonate pentru pian și altele; văd muzică de operă, muzică pentru teatru de marionete, muzică de scenă și un alt capitol: muzică vocală și vocal-simfonică (oratorii, misse, arii, lieduri, etc.)
- Te-am lăsat să citești lista, ca să observi cât de multe genuri a abordat. Evident, talentul său inepuizabil se simte și în piesele cele mai ușoare, dar eu mă voi opri doar la genurile care l-au făcut nemuritor și l-au așezat în istoria muzicii în pleiada celor trei mari clasici vienezi:
- Haydn, Mozart, Beethoven.
- Exact. Vreau să știi că Papa Haydn nu a fost considerat numai tatăl ocrotitor al orchestranților săi, dar și "părintele" simfoniei clasice și al cvartetului de coarde. Sigur că această "paternitate" nu trebuie interpretată în sensul că el ar fi inventatorul acestor genuri, care înmuguriseră deja înainte, ci prin aceea că Haydn a adus simfonia și cvartetul de coarde în forma lor clasică.
- Greșesc dacă ghicesc că din tot listoiul ăsta tu ai să-mi prezinți doar simfoniile și cvartetele?
- Ești pe aproape... călduț (avem noi un joc pe Pământ). Adică, îți voi vorbi despre simfonii și cvartete, dar nu am cum să trec cu vederea cele două oratorii, concepute de Haydn la bătrânețe. Ele sunt intitulate Creațiunea și Anotimpurile.
- Și începi cu?
- Mă gândeam să facem o plimbare și-ți povestesc întâi despre simfonii.
- Ce pantofi să-mi pun?
- Pune-ți și tu unii mai comozi, ca să putem umbla. Oricum... nu cu toc înalt...
- Bine. Te ascult.
- În urma diferitelor catalogări, s-a ajuns la concluzia că numărul simfoniilor lui Haydn se ridică la cifra de 104. Multe dintre ele poartă titluri, dar nu întotdeauna titlul are legătură cu conținutul lucrării, uneori numele dat simfoniei fiind legat de diferitele împrejurări ale execuției sale.
- Interesant!
- Încep cu două simfonii "cu tâlc". Istoriile lor sunt, în genere, arhicunoscute dar, tocmai pentru că ele merită să fie cunoscute, le voi repeta și eu acum pentru tine, bunul meu prieten. Mă opresc întâi la simfonia cu numărul 94. Haydn observase că nu tot publicul aflat în sala de concerte iubea cu adevărat muzica. Mulți "melomani", mai ales femeile, veneau acolo din snobism, veneau ca să fie în ton cu "lumea bună" și să-și etaleze toaletele, dar nu erau în stare să asculte un concert de la un capăt la celălalt și, ce mai încolo și încoace, în părțile mai lente adormeau de-a binelea.
- Putea Haydn să rabde una ca asta?
- Evident, nu. Așa că s-a decis să joace o festă adormitelor cucoane. În partea lentă a simfoniei, muzica are o nuanță foarte scăzută. Dar când să-ți fie lumea mai dragă și somnul mai dulce, întreaga orchestră cântă, pe neașteptate, un acord în nuanța cea mai puternică...
- Fortissimo - am ținut eu minte.
- Fortissimo și, pe deasupra, se adaugă și o lovitură de timpan. Surpriza produsă a speriat multe cucoane somnoroase, însă orchestra, impasibilă, și-a continuat execuția de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. De atunci, simfoniei i se spune Surpriza sau Lovitura de timpan.
- Ce simpatic era Haydn ăsta. Ador ființele cu simțul umorului! Parcă-s marțieni... Simfonia Surpriza e de trecut pe lista mea.
- Eu zic să o și ascultăm.
- Știi că și eu m-am speriat puțin la acordul neașteptat? Bună idee a avut!
- Sigur. Hai să-ți spun și cealaltă glumă bună făcută de el. Ne întoarcem puțin în timp, în anii în care Papa Haydn era capelmaistrul prințului Nikolaus Esterhazy. Acesta stătea un timp la Viena și alte câteva luni pe an, vara, la Esterhaz. Într-un an, prințul a "uitat", pur și simplu, să mai părăsească reședința de vară. Îi plăcea mult să-și admire domeniile și hotărâse să rămână și peste iarnă la Esterhaz. Nu se gândise că orchestranții săi erau peste măsură de obosiți, nici că aceștia nu-și văzuseră familiile de luni de zile și că aveau neapărată nevoie de câteva zile de vacanță. Haydn, cu sufletul lui bun, a făcut tot posibilul să-i ocrotească părintește, a făcut tot posibilul să-și convingă stăpânul de necesitatea unui repaus, dar nu a reușit. Prințul o ținea una și bună: "cui nu-i convine să rămână, poate pleca... pentru totdeauna." Atunci, generosul Papa Haydn s-a hotărât să joace cartea cea mare: ori - ori. Riscul era imens, puteau fi dați cu toții afară, dar, dacă Esterhazy va avea simțul umorului, partida era câștigată și nu oricum, ci într-un mod original și delicat.
- Ce emoții îmi dai! Spune-mi iute ce idee a avut și ce s-a întâmplat cu toți orchestranții!
- Palpitant! Așa-i? Stai să vezi. În toamna aceea tristă și plumburie, la 28 noiembrie, era aniversarea prințului. Bineînțeles, pentru acest eveniment au fost invitați la palat foarte mulți oaspeți. Totul trebuia să fie la înălțime. Concertul din acea seară, pregătit cu multă grijă, cuprindea și o nouă simfonie a capelmaistrului dedicată prințului. Haydn era foarte emoționat, pentru că-și pusese toate nădejdile în această lucrare. Primele trei părți ale simfoniei se desfășurară firesc, nimic nu se întrevedea. Nimic neobișnuit, până când... întreaga orchestră se opri din cântat; un moment mai târziu un cornist și un oboist se ridicară, își puseră instrumentele sub braț și, suflând în lumânările fixate la fiecare pupitru, părăsiră tiptil scena. Muzica a continuat, dar, nu după mult timp, fagotul se opri din cântat, iar instrumentistul urmă gestul colegilor săi. Încet-încet, tot mai mulți instrumentiști și-au sfârșit dialogul muzical, au suflat în lumânări și au părăsit scena. Tot publicul era cu sufletul la gură.
- Ca mine...
- Oare ce va mai urma? Scena a rămas aproape în beznă. Nu mai ardeau decât două lumânări. Două viori tânguitoare parcă ar mai fi avut ceva de spus... Dar, nu. Violoniștii și-au stins lumânările și, în vârful picioarelor, s-au retras, lăsând scena pustie. Doar Haydn, dirijorul, așezat în fața pianului, nu se ridicase încă. Aștepta... Atunci, prințul, peste măsură de emoționat, i-a spus compozitorului că a înțeles apelul său și al întregii orchestre și, începând cu a doua zi, le-a acordat concediul mult dorit și binemeritat. Iată cum, ceea ce n-a fost în stare să facă cuvântul, a înfăptuit muzica. Iar simfonia și-a căpătat numele, dar și renumele de Simfonia despărțirii. Uneori, ai reținut de ce, i se mai spune și Simfonia lumânărilor.
- Ce poveste minunată! M-a făcut să înțeleg și mai bine că muzica are puteri aproape magice.
- Cu alte cuvinte, prin această întâmplare adevărată s-a relevat încă o dată mitul lui Orfeu, care, cu ajutorul muzicii reușea să îmblânzească chiar și sufletele celor mai sângeroase fiare.
- Vezi, de-aia am venit eu pe Pământ. Noi, în rest, avem de toate pe Marte, însă voi, datorită muzicii, ne-ați întrecut cu mult.
- Frumoasă constatare! Mulțumesc! M-am emoționat. Ascultăm și noi finalul acestei simfonii, dar acum nu se mai folosesc lumânări la pupitrele instrumentiștilor. Și... vei vedea în interpretarea de mai jos cine va rămâne la urmă.
- Abia aștept!
V-ați distrat și voi? Așa sper... Îmi spuneți peste o săptămână.
(va urma)