Când viața năvălește peste tine ca valurile unui tsunami și te scufundă și simți că nu mai poți respira din cauza apăsărilor pe creștet, că te dizolvi în împrejur ca o furnică în acid, că nu mai ești tu, când totul se prăvălește în jur, când tăcerea e mai apăsătoare ca țipetele isterice, când în sfârșit înțelegi din ce pricină se întâmplă toate astea și doare rău, nu-ți mai rămâne decât un lucru de făcut, să spui adio. Așa că recunosc în fața voastră, eu l-am împins pe Relu pe scări. Adio, Relu.
Dana Popescu
La 50 de ani am decis să fiu pragmatică, că doar proastă am fost toată viața. Mi-am făcut niște calcule și am investit strategic: buze, pomeți, pleoape, gât, sâni. Planul era simplu: găsesc un domn în vârstă, cu pensie specială și ceva proprietăți. După ultima intervenție, m-am privit în oglindă. Arătam spectaculos. Atât de spectaculos, încât mi-am dat seama că am o problemă. Eu păream de 30 iar publicul meu-țintă avea 80. Nu se mai potrivea brandingul. Așa că am schimbat strategia: cunoașteți cumva un tânăr bogat?
Ana Maria Dobre-Nir
Nimeni nu știa cine omorâse dulăul contesei. Ne uitam unii la alții și înțelegeam că unul dintre noi o făcuse. Dulăul era o ființă tare neplăcută, iar contesa îl asmuțea pe noi ori de câte ori voia să-și arate puterea. Totuși, eram oameni cu frică de Dumnezeu. Când a început să amenințe cu pedepse și cercetări, am ieșit în față. Am spus că eu l-am omorât din greșeală, cu mașina. Speram să mă dea afară și atât. Când a început să plângă, am aflat că și contesa avea inimă. Doar că o ținuse în jigodie.
