Sătul de griji, am întrebat-o pe buna care e secretul unei vieți liniștite. Nu mă cert cu nimeni, mi-a răspuns. Nu se poate, oamenii te provoacă. Și ce, le dau dreptate. Chiar dacă greșesc? Chiar. Nu-i logic. Ai dreptate. Așa ai rezolvat toate problemele? Da. Nu-i rațional. Ai dreptate. Și când te calcă unul pe nervi? Îl las să creadă că are dreptate și continui să fac ce vreau eu. Funcționează de când bunicu-tău credea că el e șef în casă. De atunci sunt și eu mai calm. Bine, soacra spune că nu. Dar are dreptate.
Răzvan Dițescu
Un tip din grup mi-a spus că soluția e să spui adevărul. Nu adevărul coafat, cel pe care îl pregătești înainte să vorbești, ci adevărul brut, cel care iese când ești prea obosit să-l mai ții înăuntru. L-am încercat acasă, singur, în fața oglinzii. Oglinda n-a crăpat, eu n-am plâns, dar pieptul mi s-a depresurizat. Problemele nu au dispărut. Au rămas aceleași, cu colțuri ascuțite. Doar că acum știu exact unde mă aflu. Iar lucrurile pe care le știi nu te mai pot lua prin surprindere. Și asta e tot ce contează.
Cecilia Fofiu
Sunt vocea de rezervă la cor. Alto. Nu spun ce ansamblu. Aș părea lipsită de modestie. În fine, repet odată cu coriștii și seara, îngenunchiată, mă rog pios Îngerașului să o pricopsească pe Nineta cu ceva nevoie de-a soacră-sii și să lipsească. Și m-a ascultat. Și-a luxat un deget arătător. Soacra. Ca urmare probez la garderobă o rochie elisabetană, țeapănă ca o catedrală. Brusc, mă înfioară un gând, cum fac dacă voi avea ceva trebuință personală? Dar mă luminez imediat. Buni. Buni are rezerve rămase după bunicu'.
